Cu mulţi ani în urmă, la poalele munţilor cu vârfurile ascunse în nori trăia o femeie bătrână, pe nume Dochia. Ea avea o fiică vitregă pe care o ura tare mult. Nu ştia ce să mai născocească pentru a-i face bietei fete zilele amare.
Într-o zi friguroasă de sfârşit de iarnă, ce-i mai trecu prin cap bătrânei? Îi dădu fetei o haină neagră si murdară şi îi spuse să se ducă la râu, să o spele până când haina va deveni albă.
Biata fată, ce să facă? Se duse, intră cu picioarele în apa rece ca gheţa şi începu să spele cum putea ea mai bine. Dar din ce spăla, haina se făcea şi mai urâtă. Lacrimi de suferinţă curgeau pe obrajii fetei şi se transformau în steluţe mici de gheţă. Fata nu îndrăznea să se întoarcă acasă cu haina murdară, deşi frigul aproape ca o transformase într-un sloi de gheaţă.
Atunci trecu pe acolo un flăcău chipeş, ce purta la pălărie o floare roşie. Rămase tare mirat de ceea ce a văzut. O întrebă pe fată de ce se chinuie aşa, iar aceasta îi povesti totul despre mama ei vitregă. Flăcăul stătu puţin pe gânduri, apoi îi spuse fetei:
- Eu sunt Mărţişor, fiul Primăverii, voi încerca să te ajut. Dar mai întâi, pune-ţi această floare roşie în păr. Zicând acestea, Mărţişor îşi luă floarea de la pălărie şi i-o dărui fetei.
- Acum mai spală încă o dată haina şi du-te acasă.
- Acum mai spală încă o dată haina şi du-te acasă.
Fata făcu întocmai, spălă încă o dată haina, o puse în coş şi se întoarse cu spaima în suflet acasă.
Dochia cea răutăcioasă o aştepta în prag:
Dochia cea răutăcioasă o aştepta în prag:
-Ei, ia să văd, mi-ai îndeplininit porunca, ori ba?
Fata scoase haina din coş şi, ce să vezi? Haina era curată şi albă ca neaua. Dochia a rămas mută de uimire, la fel si fata. Dar când aceasta s-a aplecat să ia haina, floarea rosie i-a căzut din păr pe zăpada albă. Baba Dochia a văzut-o şi a zis:
-Au înflorit florile, înseamnă că a venit primăvara, voi pleca cu oile pe munte.
Şi aşa a făcut. Şi-a pus pe ea mai multe cojoace şi a plecat.
Primele zile au fost foarte călduroase, aşa că Dochia îşi lepăda treptat cojoacele şi le arunca. După ce a aruncat şi ultimul cojoc, vremea s-a schimbat, a început să ningă, să viscolească. A vrut să se întoarcă în sat dar drumul nu se mai cunoştea.
Atunci în faţa ei a apărut Mărţişor, care i-a spus:
- Să simţi şi tu frigul şi durerea, aşa cum le-a simţit şi fiica ta. Rău faci, rău găseşti.
- Să simţi şi tu frigul şi durerea, aşa cum le-a simţit şi fiica ta. Rău faci, rău găseşti.
Mărţişor dispăru într-un nor pufos de zăpadă. Baba Dochia şi oile sale s-au transformat în sloiuri de gheaţă, care nu se topesc decât primăvara târziu, când râurile se umflă şi se prăvălesc la vale, parcă supărate pe satele de la poalele munţilor, unde primăvara vine mai devreme."
***
"Simbol al primaverii si al dragostei, martisorul este un obicei specific romanesc, dar, se pare, cu radacini ce ajung pana la Imperiul Roman. Chiar daca in fiecare an cumparam si purtam martisoare tot mai fanteziste, traditia ramane aceeasi daca incercam sa ne reimprospatam sufletul si mintea.
Povestea martisorului are mai multe acceptiuni. Una dintre acestea este ca obiceiul dateaza de pe vremea romanilor, care sarbatoreau pe 1 martie “Matronalia”, zi dedicata zeului Marte. Acesta patrona atat agricultura, cat si razboiul, iar sarbatoarea coincidea cu solstitiul de primavara. Copiii romani purtau la gat monede gaurite, insirate pe un fir impletit alb-negru sau alb-rosu. Moneda era, dupa rangul purtatorului, de aur, de bronz sau de argint si aducea noroc. Culorile simbolizau, in acest caz, iarna si primavara sau pacea si razboiul.
Alte surse arata ca cele mai vechi martisoare au fost descoperite in zona Mehedintiului si ca au fost faurite acum 8000 de ani, de catre geti. Podoabele erau pietricele albe si rosii, insirate pe o ata de asemenea bicolora. Dacii credeau ca aceste amulete aduc fertilitate, frumusete si previn arsurile cauzate de soare. In vechime, martisoarele erau tinute la mana sau la gat pana cand incepeau sa infloreasca pomii, iar atunci erau legate de crengi, pentru a asigura o recolta bogata.
Intr-o alta varianta, firul alb-rosu ar simboliza uniunea dintre barbat si femeie. Daca rosul focului, al sangelui si al soarelui era asociata femeii, albul era specific intelepciunii barbatului. Rasucirea celor doua fire sugereaza unirea eterna a celor doua instante, intr-un ciclu nesfarsit."
"O alta legenda spune ca Soarele a coborat odata pe pamant sub forma de o fata frumoasa. Un zmeu rau a rapit-o insa si a inchis-o in palatul lui. Nimeni nu se incumeta s-o salveze si timpul s-a oprit in loc, in tristete si intuneric, pana cand un tanar voinic a plecat in cautarea palatului. El s-a luptat cu zmeul si a eliberat fata, insa a fost ranit de sulita dusmanului. Sangele i s-a scurs pe zapada, iar unde neaua s-a topit au rasarit ghiocei. Culoarea rosie simbolizeaza dragostea catre frumos si aminteste de curajul tanarului, iar cea alba este a ghiocelului, prima floare a primaverii.
Simbolistica Martisorului demonstreaza, inainte de toate, apetenta romanilor pentru legende si povesti, care nu sunt altceva decat impletiri ale credintelor si valorilor populare. Purtand Martisorul, ne atestam inca o data apartenenta la neamul romanesc si la cultura lui."
"Mărţişorul
Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât - unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?
Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică - toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri - şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor - el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie - Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.
Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?
Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor - iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor - îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede - flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:
Ghiocelul nu-i o floare,
E un fulg de nea pe care
Soarele l-a tot vrăjit
Până fulgul a-nflorit.
Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.
Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.
Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.
În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.
- Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!
- Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă.
Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă - uneori e imprevizibilă.
- În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.
Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.
- Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.
Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.
Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.
- Hm... stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.
Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.
Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?
Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde...
- Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.
De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu