- Interviu cu colonelul american (r) Richard Black, senator republican

Vă prezint astăzi înregistrarea unui interviu cu colonelul american (r) Richard Black, senator republican, militar de carieră, in serviciu activ in armata SUA timp de 31 de ani, veteran al războiului din Vietnam, pilot de elicopter, cu 269 de misiuni de luptă, specialist in drept penal după război, ofițer JAG (U.S. Army Judge Advocate General's Corps), a condus o perioadă, până la retragerea din serviciul activ, Divizia de drept penal a Armatei de la Pentagon.

Foarte pe scurt, despre acest personaj, militar-magistrat, care a avut curajul și verticalitatea să demaște in termenii cei mai fără echivoc și la modul cel mai public, poate in cea mai puternică mărturisire făcută vreodată de la acest nivel, crimele impotriva umanității și prăpădul făcut de Statele Unite in Irak și Siria, cu repetarea scenariului in Ucraina, impotriva Rusiei, rolul jucat de CIA in provocarea războiului sirian, coordonarea cu organizațiile teroriste Al Qaeda, ISIS, Armata Siriană Liberă, etc... sancțiunile economice și genocidul populației civile ca răspuns la rezistența acerbă a Siriei in fața hegemonului însetat de resurse și sânge... totul, dar absolut totul, in mărturia filmată pentru Schiller Institute și LaRouche Organization, a acestui brav militar.

La finalul acestei teribile mărturisiri, de puțin peste o oră, orice comentariu ar fi de prisos, un om normal având nevoie de aer, de un spațiu pentru reflecție și liniște, să-și tragă răsuflarea și pentru a-și pune in acord sufletul și propria raționalitate cu o realitate imposibil de acceptat și suportat.

Faceți să circule acest interviu, Adevărul este până la urmă, cea mai puternică armă împotriva minciunii, manipulării și propagandei.

 

„În vremurile in care minciuna devine universală, a spune Adevărul este un act revoluționar.”

George Orwell

 

*****

sursa: https://www.youtube.com/watch?v=dcp0TYx_eUI

Video subtitrat in limba romana:

https://www.facebook.com/100003353532257/videos/714311189693217

- Episcopul britanic, Richard Williamson…

 NO COMENT!

- Putin va câștiga Războiul cu ajutorul Armelor făcute cadou de Occident. Monstequieu spunea: „Responsabilii războaielor nu sunt cei care le poartă, ci cei care le-au făcut inevitabile.”, adică SUA + NATO(tot SUA)

 

În ciuda a ceea ce cred mulți, Putin are toate șansele să iasă învingător din acest război. Mai întâi, datorită armelor pe care noi i le-am dat, apoi datorită armelor pe care le are dar nu le-a folosit încă și, în fine, pentru că Rusia nu își permite să piardă.

O analiză devastatoare a lui François Martin în Le Courrier des Stratèges pe care l-am tradus pentru cititorii ActiveNews.

*

Avem prea mult tendința – mai ales sub presiunea propagandei americane – să nu privim acest război cu ochi reci, de geopolitician, ci prin ochelarii dorințelor noastre.

Putin este conștient de această eroare, constând în a-l minimaliza în permanență, și se folosește de ea pentru a-și disimula forțele și intențiile.

Aceasta este cea dintâi dintre armele pe care i le-am pus la dispoziție – și continuăm să o facem: să îl luăm pe Putin drept un imbecil și pe ruși drept niște incompetenți. (1)

În plan economic, de exemplu. Toată lumea a înțeles acum că i-am oferit noi înșine lui Putin arma sancțiunilor, care s-a întors împotriva noastră.

Într-adevăr, unul dintre obiectivele sale (și nu cel mai puțin important) era de a găsi o pârghie prin care popoarele occidentale să se întoarcă împotriva guvernelor lor.

Pentru a pune în mișcare această pârghie, nici măcar nu are nevoie să se folosească de amenințarea tăierii energiei, nici să o pună în aplicare. Am făcut-o noi înșine!

La fel, în plan diplomatic. Putin, asemenea tuturor șefilor de stat, știa că multipolarizarea lumii se declanșase de multă vreme. (2)

A fost nevoie ca noi, Occidentul, să punem la ONU majoritatea țărilor cu spatele la zid, somându-le să voteze sancțiunile și obligându-le astfel să își aleagă tabăra. Nu au ales-o pe a noastră. (3)

Proastă decizie din partea noastră. Într-adevăr, în loc să le forțăm să se poziționeze împotriva noastră fără cale de întoarcere, trebuia să facem presiuni discrete și cu răbdare, asupra fiecăreia în parte, pentru a-i izola pe ruși.

Noi, în schimb, am făcut exact contrariul. Și cu câtă stângăcie!

Pe plan militar, din 2014 încoace, am făcut Ucraina prizonieră  a unei doctrine defensive (4), lipsindu-i astfel pe ucraineni de libertate de manevră.

Tocmai acestei doctrine îi „datorăm” faptul că rușii au cucerit, în câteva luni, cu o armată mult inferioară numeric (culmea!), 25% dintr-o țară mai mare decât Franța.

După bătălia de la Izium, doctrina occidentală s-a schimbat. A devenit flexibilă și ofensivă, dar, în mod evident, este prea târziu.

Vine „rasputița” (vremea noroaielor), apoi marile geruri din timpul iernii.

Chiar dacă trupele NATO (5) ar profita de aceste ultime zile de răgaz pentru a câștiga cât mai mult teren posibil (6), pierderile nu ar fi considerate de ruși ca fiind strategice.

Dimpotrivă, dacă rușii își vor fixa inamicii în afara frontului principal, răgazul va folosi obiectivelor celor dintâi.

Rușii doresc să cucerească centrul Donbasului: Bahmut, apoi Slaviansk și Kramatosk. Ei speră că odată ce noile trupe (300.000 de soldați cel puțin) vor fi integrate, vor reuși să recucerească cu ușurință, în miezul iernii, ceea ce au pierdut.

Însă Graalul, cel mai frumos cadou pe care i-l puteam face lui Putin, este ceea ce, cu multă mândrie, considerăm că este marele nostru atu: covorul de bombe mediatic prin care îl sufocăm pe Putin și ai lui sub o căruță de ironii, de dispreț, de umilințe și de ură.

O idee „magică” (nu are cum să nu funcționeze, de vreme ce noi credem în ea), dar care, în realitate, nu este decât o isterie.

Ar fi suficient să stăm și să ne gândim puțin pentru a pricepe ce eroare am comis. Făcând acest lucru, politicienii, analiștii și ziariștii zeloși nu au realizat că, în rândurile opiniei publice occidentale, nu îi conving decât pe cei care erau deja convinși.

Dar mai ales că îi puneam la dispoziție lui Putin arma de care avea cea mai mare nevoie: posibilitatea de a face să înțeleagă opinia publică de la el din țară că războiul nu era unul de cucerire în străinătate, nu era un război al Rusiei contra Ucrainei, ci un război existențial, de apărare internă împotriva Occidentului care dorește distrugerea definitivă a țării sale și a locuitorilor săi.

Astfel, era crucial ca rușii să nu se considere ca americanii în Vietnamul de Sud, ci ca Vietnamul de Nord însuși.

Se știe cât de delicată este într-o țară sarcina mobilizării generale pentru război (7).

Putin o știa mai bine ca oricine, motiv pentru care nu a mobilizat, pentru prima parte a acestei operațiuni, alături de forțele din Donbas, decât armata de profesioniști, pe ceceni și pe „particularii” de la Wagner.

Lansând prea devreme o mobilizare generală, sau chiar chemând sub arme doar rezerva, în timp ce opinia publică nu era suficient de pregătită și de „polarizată”, ar fi riscat o reacție socială și politică foarte periculoasă.

Pentru noi, și în acest caz, ar fi fost esențial să îi menajăm pe ruși, ba chiar și pe Putin, pentru a nu crea sau consolida această „legătură patriotică” între el și poporul lui.

Pentru a nu-i împinge pe ruși în brațele lui Putin, ar fi trebuit, dimpotrivă, să adoptăm o atitudine „low profile”, asigurându-i astfel:

a)  că nu au de ce să se teamă de noi și că nu eram dușmanii lor;

b)  că Putin s-a băgat într-un război inutil împotriva Occidentului pașnic.

Or, noi am făcut exact contrariul. (8) În asemenea măsură încât i-am convins definiv pe ruși de proiectul nostru genocidar la adresa lor.

Astfel, popularitatea lui Putin a ajuns la un nivel fără precedent.

Inițial, el era urmat doar de geopoliticienii din anturajul său, de o parte din armată și de segmentul cel mai naționalist din opinia publică.

Astăzi, Putin are în spatele lui, cu excepția unor oligarhi care vor rămâne atlantiști orice s-ar întâmpla, o țară întreagă de 144 de milioane de locuitori.

Bine jucat din partea noastră! Pentru a da putere adversarului, nimic nu putea fi mai catastrofal.

Acum, când răul a fost făcut, Putin are în sfârșit justificarea de care avea nevoie (9). Cât se poate de logic, el a putut rusifica teritoriile viitoarei Novorusia (10) făcând apel, într-o primă etapă, la rezerviști. Înainte de a recurge mâine, dacă va fi necesar, la mobilizarea generală.

Cu 24 de milioane de soldați mobilizabili, Putin dispune de o forță colosală într-un război în care, în final, nu tehnica va tranșa deznodământul, ci capacitatea de a angaja oamenii.

Ceea ce Occidentul nu va face niciodată, atâta vreme cât războiul se va limita la Ucraina.

Iar Putin va face totul pentru ca războiul să nu depășească granițele Ucrainei.

Dar el are la dispoziție și alte arme de care nu s-a folosit încă:

A oferit o idee despre ele distrugând în câteva zile aproape 50% din capacitatea electrică a Ucrainei.

De ce a făcut asta și de ce acum?

Am uitat, și în acest caz, că ne aflăm în fața uneia dintre cele mai puternice armate ale lumii și i-am luat drept slăbiciune sau neputință reținerea, ca și cum nu ar fi putut provoca mai multe distrugeri.

În mod ridicol, am făcut naveta la Kiev pentru a discuta cu liderul ucrainean cele mai potrivite moduri de a-l ajuta în luptă, fără să ne treacă prin cap că Putin ar fi putut distruge întregul Kiev într-o singură zi.

De ce ne-a lăsat să o facem?

Este ca și cum, în Al Doilea Război Mondial, nemții le-ar fi permis lui Churchill și De Gaulle să meargă să se întâlnească cu guvernul de la Vichy pentru a discuta despre Rezistență.

Iar noi nu ne-am pus nici o întrebare?

În mod evident, Putin aștepta un semnal. Cel al unei intenții de negociere. Dar acesta nu a venit.

Refuzând sistematic negocierile (11), închizând noi înșine ușa pe care el o lăsase deschisă timp de șase luni, i-am dat și în acest caz o altă undă verde: cea de a alege el însuși condițiile escaladării. De a distruge restul Ucrainei pe care până atunci îl cruțase, și de a-și definitiva opera de construire a Novorusiei.

În această nouă fază, până să utilizeze, așa cum se încearcă să se sugereze, bombe nucleare tactice sau gaze toxice, sau să distrugă în Polonia bazele NATO unde sunt formate trupe ucrainene pentru la primăvară, Putin are la dispoziția sa o vastă paletă de mijloace pentru a paraliza complet Ucraina: tăierea sistematică a drumurilor, căilor ferate și podurilor în părțile de vest și de nord sau chiar izolarea Kievului însuși, distrugerea instalațiilor din portul Odessa, sau întreruperea gazoductului ruso-ucrainean (12).

Cum se face că nu ne-am pus nici una din aceste întrebări?

O altă armă de care Putin nu s-a folosit încă este Iarna.

De la Napoleon și Hitler, această perioadă a anului este cea a unora dintre cele mai mari victorii militare ruse.

Frigul va veni exact în momentul basculării situației, cel în care armatele NATO și-au epuizat, deocamdată cel puțin, prin numeroase atacuri eșuate, capitalul lor de oameni și arme.

Dar în care Rusia și-l reface pe al său cu cei 300.000 de rezerviști.

În plus, iarna va afecta foarte puternic nu doar trupele ucrainene, dar și populația, privată de electricitate și de apă. Aceeași populație pe care Putin a avut grijă să o cruțe până acum, sperând că această „reținere” va fi interpretată  ca o portiță lăsată deschisă pentru negocieri.

O oportunitate pe care Occidentul a refuzat-o.

În fine, nu poate fi uitată amintirea Stalingradului, una dintre cele mai mari și mai hotărâtoare bătălii din istoria omenirii. Care a fost împotriva inamicului nazist, ai cărui descedenți sunt, într-un fel batalioanele ucrainene admiratoare ale lui Bandera.

Aceiași adversari, aceeași perioadă. Cum să nu îți treacă prin cap că rușii vor încerca să le repete adversarilor de acum „figura de la Stalingrad”, atrâgându-i încă o dată într-o capcană, pentru a-i încercui, izola, înfometa și lichida în timpul iernii?

Și cum să nu realizezi că Herson ar fi locul perfect pentru asta?

Și cum să nu te gândești că americani și ucraineni vor fi teribil de tentați să își asume acest risc, ca un șoarece în fața capcanei cu brânză, în condițiile în care, cei dintâi mai ales, aveau nevoie disperată de o victorie pe care să o poată prezenta ca „decisivă” încât să atenueze eșecul așteptat în alegerile de la jumătatea mandatului?

Dar mai există și un alt aspect care joacă puternic în favoarea rușilor: ei nu își permit să piardă!

Într-adevăr, tratând acest conflict într-un mod „clasic”, adică în care trebuie să-ți lovești adversarul pentru a-i provoca pierderi cât mai mari și a-l determina să negocieze, săvârșim o eroare majoră: cea de a nu înțelege că nu ne aflăm într-un univers „clasic”, ci într-un univers „nuclear”, care este total diferit.

Într-un asemenea context, orice concesie este fatală pe plan geopolitic.

Rușii știu că dacă negociază de pe o poziție de slăbiciune militară, nu vor obține niciodată ceea ce vor mai presus de orice: demilitarizarea Ucrainei.

Se vor găsi, în acest caz, în situația inversă, ca și când, în 1962, Statele Unite ar fi fost constrânse să accepte rachete rusești în Cuba.

Imposibil de acceptat! Escaladarea nucleară ar fi singura ieșire.

Așadar, rușii pot câștiga pe plan militar și își impun condițiile.

Dar NU pot pierde, fără a trage lumea întreagă după ei în maelström.

În cartea sa, Leaders, Richard Nixon povestește că cei mai buni negociatori cu care s-a confruntat erau cei capabili să se plaseze ei înșiși pe buza prăpastiei, pentru a arăta că le este imposibil să dea înapoi mai mult de atât.

El spunea că, dintre toți, cel mai abil era Haffez Al-Assad, tatăl lui Bashar, care îndrăznea să se arunce el în gol pentru a-i obliga pe alții să-l scoată de acolo și să-i dea ce dorea.

Într-un fel, rușii se găsesc în această situație: a pierde acest război ar fi pentru ei o „prăpastie politică” de neimaginat.

Cum spune John Mearsheimer, pentru ei chestiunea este existențială. De viață și de moarte. (13)

Din acest motiv, pentru că nu se integrează modelului „clasic”, analiștii noștri care repetă fără istov „rușii trebuie loviți pentru a negocia” se înșală.

Mai mult, ne mint și ne împing spre catastrofă.

Din fericire, este probabil că americanii (care, pentru moment - să repetăm acest lucru - nu au nimic de pierdut continuând), după ce vor „împinge dopul” până la capăt, pentru a-și testa adversarul, vor fi obligați, la un moment dat, să se oprească și să negocieze.

În mod paradoxal, acest lucru se va realiza cu atât mai bine cu cât Rusia își va fi atins anterior obiectivele militare. Lucru mai mult decât probabil, după cum demonstrează excelentul interviu de la TVL al ziaristului Sylvain Ferreira (14).

Să sperăm că astfel vor cădea de acord în fine în privința unui statut demilitarizat pentru Ucraina, lucru cerut de Rusia de 20 de ani încoace.

Așa și numai așa vom avea pace.

Monstequieu spunea:

„Responsabilii războaielor nu sunt cei care le poartă, ci cei care le-au făcut inevitabile.”

O observație de mare bun simț.

În cazul de față, este ușor de sesizat cine sunt unii și cine sunt ceilalți.

Sursa Activenews.ro

- Ucraina, mai nazistă decât Germania hitleristă! – NU GERMANIA A FOST CEA MAI NAZISTĂ ȚARĂ DIN LUME. A EXISTAT ÎN EUROPA UN STAT NAZIST MULT MAI BESTIAL DECÂT CEL GERMAN

 

Documentele declasificate recent de către Rusia la cererea reprezentanților Consiliului Popoarelor Rusiei (Consiliul Federației Rusiei) au început să apară deja pe situl Ministerului Apărării al Federației Ruse. Președintele Putin a ordonat Arhivelor Ruse de Război să ridice secretul de stat impus asupra lor încă de pe vremea lui Stalin.

Documentele descriu crimele și atrocitățile săvârșite de către naționaliștii ucraineni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Acestea au fost săvârșite de către organizațiile naționaliste ucrainene cu sprijinul larg al populației ucrainene și sunt înfricoșătoare în adevăratul înțeles al cuvântului.

Ele arată un naționalism ucrainian cu adevărat subuman, plin de o ferocitate și o ură bestială față de tot ce înseamnă ”altceva” decât ucrainian. În comparație cu Ucraina, Germania nazistă a fost un stat care chiar ar putea trece drept unul umanitarist. Pe lângă ucrainianul Stepan Bandera, Hitler a fost un copil naiv.

Dacă Hitler urmărea doar exterminarea evreilor, ucrainienii nu doreau doar exterminarea evreilor ci a tuturor naționalităților conlocuitoare, în primul rând exterminarea rușilor. Și nu oricum, ci în chinuri cât mai cumplite.

Documentele despre atrocitățile săvârșite de ucrainieni în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost închise de Stalin care a impus secretul de stat asupra lor de teamă ca nu cumva rușii să se revolte aflând conținutul lor și să ceară exterminarea întregului popor ucrainian, fapt care ar fi dus la un cutremur în interiorul URSS.

De fapt încă din 1944 mareșalii ruși i-au cerut lui Stalin formarea unui tribunal militar care să-i judece pe criminalii ucraineni vinovați de genocid și să-i execute.

Ei l-au atenționat pe Stalin că ucrainenii erau un popor criminal care indiferent ce vremuri ar fi trăit și sub ce regimuri, nu puteau trăi fără să ucidă.

Stalin, ca marxist-leninist nu a fost de acord cu o astfel de teorie și a refuzat să ia măsuri punitive de amploare împotriva ucrainenilor, mulțumindu-se să aprobe doar cercetarea criminalilor ucraineni cu adevărat odioși, care au fost judecați și spânzurați.

După moartea lui Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și Hrușciov (care era ucrainian) au menținut regimul de documente secrete asupra arhivelor de război de teamă ca Israelul să nu ceară URSS-ului despăgubiri pentru genocidul ucrainian.

Pe atunci Ucraina făcea parte din URSS și responsabilitatea pentru eventuale despăgubiri cerute de Israel ar fi căzut în sarcina Moscovei care, firește, nu voia să plătească Israelului 300 de miliarde de dolari pentru crime pe care nu le săvârșiseră rușii.

Astăzi, însă, Ucraina este un stat independent și poporul ucrainian poate să-și asume responsabilitatea propriului trecut. Dar astăzi trecutul este falsificat pe scară largă, așa că președintele Putin a ordonat Ministerului Apărării al Rusiei să ridice secretul de stat de pe documentele privind genocidul ucrainian.

Documentele sunt terifiante și arată că Ucraina anilor 1940-1945 a fost mai nazistă decât Germania nazistă și mai odioasă și mai fanatică decât SS-ul german și decât Gestapoul.
Armata Ucraineană avea regimente întregi de călăi care se ocupau numai cu uciderea la ordin a populației civile de alte naționalități.

Se exterminau sate și orașe întregi de ruși. Voluntarii erau extremiști de dreapta și cruzimea lor era înfricoșătoare. Când prindeau ruși ori evrei le scoteau inimile din piept cu cuțitele și le mâncau. Asta în numele apărării Ucrainei.

Cele mai multe atrocități au fost comise de naziștii ucraineni în Ucraina de Sud-Est (Doneț. Lugansk, Harkov etc). Adică în locurile unde astăzi actuala Armată Ucraineană trage cu tunurile în satele și orașele rușilor, așa cum făcea în anii 1941-1943.

Opinia publică indusă azi în eroare de o propagandă mincinoasă nu știe că rușii din Republica Populară Donețk și Republica Populară Lugansk și-au declarat independența în acest an și cer ajutorul Rusiei tocmai de teamă ca evenimentele din 1941-1945 să nu se repete și rușii să fie exterminați de ucraineni.

Fasciștii ucraineni au ucis în anii 1941-1943 un număr de 5 200 000 (cinci milioane două sute de mii) de civili din Ucraina (naționalități conlocuitoare, mare parte din ei de etnie rusă) și au omorât aproape 900 000 (nouă sute de mii) de evrei.

Numărul polonezilor uciși a fost de 200 000 (două sute de mii). Au fost executați peste 400 000 (patru sute de mii) de militari sovietici care fuseseră luați prizonieri de germani sau se predaseră.
În acest fel omorurile săvârșite de bandele naționaliste ucrainene întrec cu mult numărul victimelor nazismului german și plasează Ucraina pe locul I între statele naziste.

Cuprinși de fanatism și de admirația pentru Hitler, aproape trei milioane de bărbați ucraineni în putere au cerut să plece în Al Treilea Reich ca să muncească voluntar pentru nemți în fabricile și pe ogoarele nemților, numai ca Armata Germană să poată extermina tot poporul rus.

La 30 iunie 1941 batalionul fascist Lvov sub comanda lui R. Șukovici a executat cu glonț în ceafă  trei mii de polonezi ucraineni, inclusiv trei oameni de știință cunoscuți pe plan mondial. În zilele care au urmat batalionul a mai executat un grup de șapte mii de ruși compus din femei, bătrâni și copii.

În timp ce femeile și copii erau executați prin tăierea gâtului cu cuțitele, în curtea „Catedralei Metropolitane Sfântul Andrei” mitropolitul catolic ucrainian ținea un serviciu divin de mulțumire rugându-se pentru „victoria armatei sfinte a lui Adolf Hitler”..

Biserica Catolică Ucraineană a binecuvântat toate crimele și masacrele diviziei naziste ucrainene „Galicina”. Aceasta a comis în septembrie 1941 masacrul și genocidul de la Babi Yar, o râpă din apropierea Kievului. Aici au fost aduși în septembrie 1941 peste 50 000 (cincizeci de mii) de evrei din clasa de mijloc, trei mii de țigani și circa 40 000 (patruzeci de mii) de civili ruși (mare parte femei și fete)  pe care SS-iștii ucraineni i-au dezbrăcat la pielea goală apoi au început să violeze femeile și fetele neținând cont că părinții și rudele lor erau de față.

După violuri s-au dedat la scene de coșmar. Rusoaicelor și evreicelor le tăiau sânii și presărau sare pe răni, iar pe bărbați îi castrau pe viu. Unora dintre prizonieri li se tăiau brațele care apoi erau fripte pe grătar. Atrocitățile au atins o asemenea culme abominală că soldații germani, revoltați, au refuzat să mai participe la masacru și s-au retras, lăsând-i pe călăii ucraineni să ducă la capăt genocidul.

În cele din urmă totul a sfârșit într-o baie de sânge. Prizonierii au fost omorâți la modul cel mai bestial cu arme de foc descărcate în gât sau stomac (ca să moară în chinuri) sau loviți în cap cu topoarele ori cu sapele. După terminarea masacrului trupurile au fost aruncate în râpă și râpa acoperită cu pământ.

Batalionul de masacru condus de fascistul ucrainian Vojnovski a omorât 350 000 (trei sute cincizeci de mii) de ruși în marea majoritate femei și copii și peste 160 000 (o sută șaizeci de mii) de evrei. La aceste omoruri au dat o mână de ajutor țăranii ucraineni fasciști și muncitorii ucraineni fasciști care aveau o ură atât de mare față de evrei și ruși încât s-au dedat la acte de canibalism. Pentru faptele lor ei au primit medalii și ranguri naziste iar Vojnovski a  primit gradul de maior în Armata Germană.

Ucrainianul Șutnevici care ucisese și el circa trei mii de evrei a primit doar gradul de căpitan în Armata Germană. În satele Lipniki, Certozi, Mikulici, Vladimir, bandele de ucraineni ucideau copii rușilor și polonezilor luându-i de picioare, învârtindu-i și dându-i cu capetele de pereți. Dacă erau prea mulți copii, aceștia erau aruncați de vii în fântâni și părinții erau aruncați după ei, apoi fântânile acoperite cu pământ. Au fost ucise în acest fel numai într-un singur județ 15 000 (cincisprezece mii) de persoane.

Ura ucrainenilor împotriva rușilor și a evreilor era așa de mare încât dacă o fată ucraineană se căsătorise cu un evreu sau cu un rus, atunci tatăl sau fratele ei o violau cu forța. Zeci de tinere nesuportând o astfel de umilință au alergat și s-au înecat în Nistru. Cele care nu se sinucideau erau prinse și spintecate de cei care le violaseră (adică de tații și frații lor) în felul următor: li se băga vârful cuțitului în vagin și erau spintecate așa de jos în sus. Toate aceste lucruri se petreceau în anii 1941-1945 în Ucraina Socialistă. Adică în mijlocul unui popor care deși trăise 20 de ani în ideea prieteniei între popoare promovată de socialism, a uitat într-o noapte toate aceste idei și a devenit la fel de primitiv și sălbatic precum oamenii cavernelor.

Astăzi, după 20 de ani de existență sub deviza valorilor europene și în spiritul european al promovării minorităților naționale, pe care ei singuri le clamează, ucrainenii și-au reluat marșurile naziste pe străzile din Kiev, se mândresc cu genocidul săvârșit asupra evreilor, polonezilor și rușilor, iar Armata Ucraineană trage cu tunurile în blocurile de locuințe, în școlile și spitalele din orașele rusești din sud-estul Ucrainei.

Este limpede că indiferent sub ce deviză ar trăi poporul ucrainian, nazismul și fascismul nu pot fi eradicate din Ucraina. Este interesant să vezi ca român că întreaga noastră clasa noastră politică și toți conducătorii noștri fraternizează azi cu clasa politică ucraineană fără să vadă că Ucraina ține azi între granițele ei teritorii românești care totalizează încă o Republică Moldova  pe care ea, Ucraina o ocupă în mod nejustificat și cu binecuvântarea Bucureștiului. Oare de ce nu suflă politicienii noștri români nici o vorbuliță despre acest teritoriu?

În al treilea rând, citind aceste documente nu trebuie să crezi că Israelul nu va cere Ucrainei despăgubiri pentru crime și genocid. În mod normal, aceste despăgubiri ar trebui să ajungă la circa 200 de miliarde de euro. Israelul va cere aceste despăgubiri, dar așteaptă ca apele să se limpezească în Ucraina. Adică să vadă cine va rămâne între granițele Ucrainei.

Deocamdată, numai Crimeea, Donețk și Lugansk și-au declarat independența și au devenit republici ruse libere. Acestea nu se consideră parte a statului ucrainian și, evident, nu vor plăti despăgubiri.

 

Sursa: Gheorghe PANAITESCU – justitiarul.ro

*****

Ucrainenii de azi:

- Cum să nu-l urască?!

 

Un articol excelent semnat de Cristian Pătrașcu și apărut cu mai bine de doi ani în urmă.

”Cum să nu-l urască?!

De Cristian Pătrașcu -

16 martie, 2020

În 1991 aveau tot în Rusia, toate condițiile, era totul pregătit pentru asaltul capitalismului sălbatic occidental. Sunt atât de aproape acele vremuri, și totuși atât de departe!… Rusia trebuia să fie prada cea mare!… Cu toate bogățiile sale, cu diamantele de sub gheața Siberiei care trebuiau valorificate, cu gazul care trebuia împărțit joint venture și consumat în Vest, cu perimetrele bogate în petrol care trebuia concesionate lor, cu întinderile de pământ fertil care trebuiau exploatate intensiv de ei, cu toate fabricile și uzinele vechi care trebuiau rentabilizate. Și numai Occidentul putea să le facă pe toate astea!… Au avut tot și totul le-a fost luat. Din cauza …sau datorită lui. Cum să nu-l urască?!

Ba au avut și aventurierul, bețivul lor perfect, precum Băsescu, bețivul iresponsabil, cu familia și anturajul său, gata să cedeze și să vândă tot pentru a se bucura de avantajele nețărmurite ale puterii. Boris Eltîn. Au avut și partidele, opoziția și puterea, gata să rupă statul în două și să-l expună spre beneficiul celor care îi finanțau mai bine, de o parte și alta, pentru a se înfrupta din exercitarea conducerii nominale a statului. Au avut și societatea civilă, gata să bulverseze societatea reală cu noile concepții și paradigme despre exercitarea nelimitată a libertăților limitate și diversitatea prestabilită. FMI era acolo și „își oferea ajutorul”, ajutorul după ajutor, după care ar fi urmat condițiile de după alte condiții, dinaintea altor condiții, prin care se „rentabiliza”, a se citi „distruge”, și „eficientiza”, a se citi „vinde pe nimic”. Clinton era acolo și le promitea, precum românilor: „Stay the course, stay the course, the future is yours!”. Totul decurgea cum nu se poate mai bine!

…Dar a apărut el și în culise a revenit KGB-ul. A intervenit KGB-ul. Cu metodele lor „neortodoxe”. Ăștia știau jocul, știau ce urmează. Și nu au putut permite. Au spus „Niet! Cu Rusia nu merge așa!”. L-au șantajat și eliminat pe Elțîn. „Urât, foarte urât”, a replicat Vestul, neștiind ce să mai facă. Au preluat frâiele. Au înlăturat oligarhii care, precum în România în aceeași perioadă, căutau să se apropie de putere, și au spus că puterea politică, care lucrează pentru stat și popor, creează puterea economică, și nu invers. A venit Putin și a spus că Rusia nu e victimă, ci o mare putere. Nu e de vânzare, dar se poate asocia onest. Anticipase ce urma să se întâmple. Kagebiștii îi cunoșteau prea bine pe occidentali, nu credeau în „prietenia” lor. Și au spus „Niet! Aici nu e România, nici Albania, nici Chile, nici Argentina, nici Thailanda, nici Angola, nici Coasta de Fildeș. Nu o să vă distrați aici la fel!”.

Iar KGB-ul le-a pregătit repede rușilor „mentalitatea” corespunzătoare. În aceeași perioadă în care în România aceeași expresie era la mare modă, „mentalitatea” care trebuia „schimbată” (Citește și: Hai la mentalitate!). Trebuiau să fie preocupați cu regrete de sine și să se disculpe pentru comunism, în timp ce ar fi fost din nou jefuiți, mai mult decât în timpul invaziei naziste. Putin le-a spus că trebuie să fie mândri de munca lor și că au câștigat Mare Război Patriotic. A venit Putin și le-a spus că trebuie să se împace cu istoria, să fie onorați de Armata Roșie și jertfele bunicilor lor. A organizat din nou imense parade…

A stricat tot. Big style! Un plan grandios care ar fi adus fericirea pe Wall Street, în City-ul londonez, la Bursa din New York …Cum să nu-l disprețuiască?!

Rușii, vajnicii ruși, cu brațele lor călite, trebuiau să muncească pe șantierele din Londra, din Paris, din Munchen, să fie hamali în porturile lor, să le facă munca de jos, precum românii, ucrainenii, polonezii, slovacii, în timp ce țara le-ar fi fost o imensă piață de desfacere a produselor finite occidentale și una de export pentru brațe de muncă ieftine. În schimb, au rămas acasă mai toți, iar unii cheltuie milioane în stațiunile lor turistice …Cum să nu-l urască?!

Rusoaicele trebuiau să se prostitueze în Amsterdam și Hamburg, să fie carne vie pentru soldații NATO din Kosovo, din Polonia sau România, precum româncele, ucrainencele, albanezele. Să șteargă la fund bătrânii lor. În schimb, au rămas acasă și sunt soții și mame, ajutând la una dintre cele mai mari rate a natalității din Europa, în vreme ce Occidentul lor se stinge …Cum să nu-l disprețuiască?!

Rusia trebuia depopulată, falimentată, împărțită, sub amenințarea permanentă a separării unor minorități, sub imperiul haosului politic și ideologic, sub conducerea mereu vremelnică a unor oportuniști, iar apoi a altora. Și, între timp, rușii sa se certe care e calea …calea dezastrului: liberalismul sau social-democrația. Putin a venit fără ideologie, cu partidul „Rusia Unită” …Cum să nu-l urască?!

Trebuiau să cheme „special” occidentalii să le rezolve problemele: cum e mai bine, să distrugă tot și apoi să reconstruiască cu „investitori strategici” sau să distrugă tot pur și simplu și să ceară ajutoare? Occident ar fi ajutat, sunt foarte caritabili în felul ăsta: când știu că apoi pot să îți ia tot. Au dovedit-o în sute de ani de colonialism! Trebuiau să reînvețe de la ei să facă aproape tot și mai ales cum să gândească aproape tot. …Dar a venit Putin și KGB-ul și au stricat tot …Cum să nu-l urască?! Au pierdut miliarde și miliarde pe care le-ar fi supt dintr-o Rusie care își căuta liniștea și drumul, în derivă. Precum noi astăzi.

…Cum să nu-l disprețuiască?! …Dar noi de ce să-l urâm?! Din motive istorice? Dar ne-am împăcat atât de bine cu istoria atunci când am uitat trădarea Occidentului, care ne-a abandonat atât de cinic, cum a făcut-o Churchill, în labele comuniștilor. De ce să facem o asemenea discriminare?! Nu ne-a învățat Occidentul să nu discriminăm? Ne împăcăm atât de bine să uităm că paradisul promis de celebra „venire a americanilor” întârzie și mai mult de 30 de ani, în vreme ce nici pământul nu ne mai este al nostru sub picioare, iar politicienii sunt sclavii supuși ai Occidentului. De ce să nu-i iertăm și pe ruși?! Trăim în prezent, iar istoria ar trebui să nu o uităm și să o înțelegem, dar prezentul ar trebui să-l înțelegem ca să înțelegem ce se întâmplă cu noi …Și cu rușii!”

- Despre înscenări ca metodă de politică a Occidentului. Articolul ministrului afacerilor Externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, publicat în ”Izvestia”. Text integral

 

Astăzi, Forțele Armate ale Rusiei și milițiile din Republicile Populare Donețk și Lugansk îndeplinesc cu încredere sarcinile din cadrul operațiunii militare speciale (SVO), urmărind să pună capăt discriminării flagrante și genocidului rușilor și să elimine amenințările directe la adresa securității Federației Ruse create de Statele Unite și sateliții săi pe teritoriul Ucrainei de ani de zile. Pierzând pe câmpul de luptă, regimul ucrainean și protectorii săi occidentali nu ezită să pună la cale înscenări „cu sânge” pentru a demoniza țara noastră în opinia publică internațională. Au fost deja Bucea, Mariupol, Kramatorsk, Kremenciug. Ministerul rus al Apărării avertizează în mod regulat, cu dovezi pe masă, în legătură cu pregătirea unor noi incidente puse în scenă.

Înscenările provocatoare realizate de Occident și de acoliții săi au o semnătură ușor de recunoscut. Și nu au început în Ucraina, ci mult mai devreme.

Anul 1999, regiunea sârbă Kosovo și Metohia, satul Racak. Un grup de inspectori OSCE ajunge la locul descoperirii a zeci de cadavre îmbrăcate în civil. Șeful misiunii anunță imediat un act de genocid, fără a efectua o anchetă, deși nu intră în mandatul unui oficial internațional să tragă astfel de concluzii. NATO începe imediat o agresiune armată împotriva Iugoslaviei, distrugând în mod deliberat centrul de televiziune, podurile, trenurile de pasageri și alte obiecte civile. Ulterior, se dovedește în mod veridic că cei uciși nu erau civili, ci luptători ai grupărilor Armatei de Eliberare din Kosovo, îmbrăcați în civil. Cu toate acestea, înscenarea a funcționat ca pretext pentru utilizarea ilegală a forței împotriva unui stat membru OSCE, pentru prima dată de la semnarea Actului final de la Helsinki în 1975. Este relevant faptul că șeful Misiunii OSCE, a cărui declarație a servit drept declanșator pentru începerea bombardamentului, a fost P. Walker, cetățean american. Principalul rezultat al agresiunii este separarea forțată a Kosovo de Serbia și crearea acolo a celei mai mari baze militare americane din Balcani, Bondsteel.

Anual 2003 – performanța infamă a secretarului de stat Colin Powell la Consiliul de Securitate al ONU, unde, cu o eprubetă care conținea o anume pulbere albă, a anunțat lumea întreagă că spori de antrax ar fi produși în Irak. Și din nou, înscenarea a funcționat: anglo-saxonii și alții ca ei au bombardat Irakul, care încă nu-și poate restabili pe deplin statalitatea. Falsul a fost dezvăluit rapid: toată lumea a recunoscut că în Irak nu existau arme biologice sau alte arme de distrugere în masă. Ulterior, unul dintre instigatorii agresiunii, premierul britanic T. Blair a recunoscut falsul, spunând ceva de genul: „Ei bine, am greșit, cui nu i se întâmplă”. C. Powell însuși s-a justificat ulterior prin faptul că a fost „indus în eroare de serviciile secrete”. Într-un fel sau altul, o altă provocare pusă în scenă a servit drept pretext pentru implementarea planurilor de distrugere a unei țări suverane.

Anul 2011, Libia. Aici a fost pusă în scenă o dramaturgie specifică. Lucrurile nu au ajuns la minciuni directe, ca în Kosovo și Irak, în schimb, NATO a denaturat în cel mai grosolan mod posibil rezoluția Consiliului de Securitate al ONU. Această rezoluție a stabilit o zonă de excludere aeriană deasupra Libiei pentru a ține la sol aviația militară a lui M. Gaddafi. Ea nu a zburat. Cu toate acestea, NATO a început să bombardeze pur și simplu unitățile armatei libiene care au luptat împotriva teroriștilor. Gaddafi a fost ucis cu brutalitate, nu a mai rămas nimic din Libia — ei încă încearcă să o pună cap la cap, iar procesul este condus din nou de un reprezentant american numit printr-o decizie personală a Secretarului General al ONU, fără consultări cu Consiliul de Securitate. Ca parte a acestui proces, colegii occidentali au pus în scenă în mod repetat acorduri inter-libiene privind alegerile, care nu au avut nicio finalitate. Libia rămâne un teritoriu unde dictează grupările armate ilegale. Majoritatea lucrează îndeaproape cu Occidentul.

Anul 2014, februarie, Ucraina. Occidentul, reprezentat de miniștrii de externe ai Germaniei, Franței și Poloniei, îl obligă pe președintele V.Ianukovici să semneze un acord cu opoziția pentru a pune capăt confruntării și a rezolva pașnic criza internă ucraineană prin crearea unui guvern interimar de unitate națională și organizarea de alegeri anticipate în cursul a câteva luni. Totuși și aceasta s-a dovedit a fi o înscenare: a doua zi dimineață, opoziția a organizat o lovitură de stat sub sloganuri rusofobe, rasiste, iar garanții occidentali ai acordurilor nici măcar nu au încercat să ofere explicații. Mai mult, au început imediat să-i încurajeze pe puciști în politica lor anti-rusă, declanșând un război împotriva propriei populații, bombardând orașele din Donbass doar pentru că au refuzat să recunoască lovitura anticonstituțională. Pentru aceasta, locuitorii Donbassului au fost declarați „teroriști”, din nou cu încurajarea Occidentului.

Aici trebuie remarcat faptul că a fost pusă în scenă, după cum s-a dezvăluit la scurt timp, și uciderea demonstranților de pe Maidan, vină pentru care Occidentul a pus-o fie pe forțele de securitate loiale lui V.Ianukovici, fie pe serviciile secrete ruse. De altfel, provocarea a fost pusă în scenă de radicali din rândurile opoziției, care au colaborat îndeaproape cu serviciile secrete occidentale. Faptele au fost dezvăluite la scurt timp, dar numărul fusese deja jucat.

Când războiul din Donbass a fost oprit, ca urmare a eforturilor Rusiei, Germaniei și Franței, în februarie 2015 au fost încheiate acordurile de la Minsk între Kiev, Donețk și Lugansk, iar aici au activat și Berlinul și Parisul, proclamându-se cu mândrie garanții lor. Cu toate acestea, în următorii șapte ani lungi, ei nu au ridicat un deget pentru a forța Kievul – așa cum acordurile de la Minsk, aprobate în unanimitate de Consiliul de Securitate al ONU, au cerut direct – să intre într-un dialog direct cu reprezentanții Donbassului pentru a conveni asupra problemelor legate de statutul special al acestuia, amnistia, restabilirea legăturilor economice, organizarea de alegeri. Liderii occidentali au tăcut și atunci când Kievul, sub conducerea lui P.Poroșenko și V.Zelenski, a luat măsuri care au contrazis direct acordurile de la Minsk. Mai mult, germanii și francezii au declarat că un dialog direct între Kiev și Republicile Populare Donețk și Lugansk este imposibil, aruncând toată responsabilitatea asupra Rusiei, deși Rusia nu a fost menționată niciodată în documentele de la Minsk, iar în toți acești ani a fost singura care le-a cerut insistent implementarea.

Dacă cineva a avut îndoieli cu privire la faptul că „Minskul” a fost doar o altă înscenare, acestea au fost înlăturate de P.Poroșenko, care pe 17 iunie 2022 a declarat: „Acordurile de la Minsk nu au însemnat nimic pentru noi, nu aveam de gând să le îndeplinim… sarcina noastră a fost să evităm amenințarea… să tragem de timp pentru a restabili creșterea economică și a construi puterea Forțelor Armate ale Ucrainei. Sarcina a fost îndeplinită. Acordurile de la Minsk și-au îndeplinit obiectivul”. Prețul acestei înscenări este încă plătit de poporul ucrainean, pe care Occidentul l-a obligat timp de mulți ani să se împace cu viața sub jugul regimului neo-nazist rusofob. Și acum, când O.Scholz cere ca Rusia să fie forțată să accepte un acord privind garanțiile integrității teritoriale și suveranității Ucrainei, încercările sale vor fi în zadar. A existat deja un astfel de acord – acordurile de la Minsk, pe care le-au ucis chiar Berlinul și Parisul, scoțând cu basma curată Kievul, care a refuzat în mod deschis să le respecte. Deci înscenarea s-a încheiat, finita la comedia.

Apropo, V.Zelenski este un demn moștenitor al lui P.Poroșenko, în fața căruia, la un miting electoral de la începutul lui 2019, a fost gata să îngenuncheze teatral pentru a pune capăt războiului. În luna decembrie a aceluiași an, el însuși a avut șansa de a îndeplini acordurile de la Minsk: la Paris a avut loc „summitul în formatul Normandia”, unde, într-o declarație adoptată la cel mai înalt nivel, s-a angajat să rezolve problemele statutului special al Donbassului. Desigur, nu a făcut nimic, iar Berlinul și Parisul l-au scos cu basma curată din nou. Un alt document mediatizat s-a dovedit a fi nimic altceva decât o punere în scenă ucraineano-occidentală – exact după logica lui P.Poroșenko – pentru a câștiga timp pentru a pompa regimul de la Kiev cu arme.

A fost și Siria. După punerea în aplicare a Acordului de referință din 2013 privind distrugerea armelor chimice siriene, confirmat de Organizația pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), pentru care a primit Premiul Nobel pentru Pace, în 2017 și 2018, au fost organizate provocări flagrante prin înscenări de utilizare a armelor chimice în Khan Sheikhoun și suburbia Douma a Damascului. Au fost difuzate videoclipuri unde unii oameni care se autointitulau „Căștile Albe” (care s-au proclamat organizație umanitară, dar nu au apărut niciodată pe teritoriul controlat de guvernul sirian) ajutau locuitorii despre care se presupune că ar fi fost otrăviți, dar niciunul dintre ei nu purta îmbrăcăminte de protecție sau folosea accesorii de protecție. Toate încercările de a forța Secretariatul Tehnic al OIAC să își îndeplinească responsabilitățile cu bună-credință și să asigure, așa cum prevede Convenția privind interzicerea armelor chimice (CWC), un proces transparent de investigare a incidentelor, nu au avut succes. Acest lucru nu este surprinzător: Secretariatul Tehnic a fost de mult „privatizat” de țările occidentale, ai căror reprezentanți dețin acolo poziții cheie. Aceștia s-au amestecat și în organizarea înscenărilor menționate mai sus, folosindu-le ca pretext pentru lansarea atacurilor cu rachete și bombe asupra Siriei de către Statele Unite, Marea Britanie și Franța – totodată, cu o zi înainte, la insistențele noastre, un grup de inspectori OIAC trebuia să ajungă acolo pentru a investiga incidentele, decizie în direcția căreia Occidentul s-a opus cu disperare.

Capacitatea Occidentului și a Secretariatului Tehnic al OIAC, care joacă rolul unui vasal, de a aranja înscenarea, s-a manifestat și în situații precum „otrăvirea” Skripalilor și a lui A.Navalnîi. În ambele cazuri, numeroase cereri transmise oficial de partea rusă la Haga, Londra, Berlin, Paris, Stockholm rămân fără răspuns, deși aceste solicitări sunt formulate în deplină conformitate cu cerințele CWC și la care trebuie să se răspundă. În același mod, ar trebui să se răspundă la întrebările cu privire la activitățile secrete pe care Pentagonul (prin Agenția de Reducere a Amenințărilor) le-a întreprins în Ucraina. „Descoperirile” peste care au dat forțele operațiunii speciale în laboratoarele biologice militare din teritoriile eliberate din Donbass și în zonele adiacente indică în mod clar încălcări directe ale Convenției privind interzicerea armelor biologice și cu toxine (BTWC). Documentele au fost prezentate de noi la Washington și la Consiliul de Securitate al ONU. A fost inițiată procedura de obținere a clarificărilor în conformitate cu normele BTWC. Contrar faptelor, administrația SUA încearcă să se justifice spunând că toate cercetările biologice din Ucraina au fost de natură exclusiv pașnică și civilă. Nu există nici o dovadă.

Într-un sens mai larg, activitățile militare-biologice ale Pentagonului din întreaga lume, în special în spațiul post-sovietic, necesită cea mai mare atenție în lumina dovezilor care se înmulțesc cu privire la efectuarea, sub mască „pașnică”, a experimentelor criminale cu cei mai periculoși agenți patogeni pentru a crea arme biologice.

Despre înscenările „crimelor” atribuite milițiilor populare din Donbass și participanților la operațiunea militară specială rusă s-a menționat deja mai sus. Un simplu fapt vorbește despre prețul acestor acuzații: arătând lumii întregi „tragedia din Bucea”, de la începutul lui aprilie 2022 (există suspiciuni că anglo-saxonii au contribuit la proiectarea „mise-en-scene” a peisajului), Occidentul și Kievul încă nu răspund la întrebări elementare, dacă numele morților au fost stabilite și care sunt rezultatele examinărilor patologo-anatomice. La fel ca în cazurile descrise mai sus, cu Skripalii și Navalnîi, în mass-media occidentale a avut loc „premiera” propagandistică a producției, iar acum, pentru ei, totul s-a terminat și nu mai vor să audă altceva legat de Bucea, pentru că nu mai au nimic de spus.

Acesta este scopul algoritmului de politică occidentală: să inventeze un fals informațional, să îl amplifice, transformându-l într-o catastrofă universală în doar câteva zile, blocând accesul publicului la informații și evaluări alternative și, atunci când faptele își fac totuși drum, sunt pur și simplu ignorate, în cel mai bun caz le menționează cu litere mici pe ultimele pagini de știri. Este important să înțelegem că acestea nu sunt jucării inofensive în războiul media, deoarece astfel de montaje sunt folosite direct ca pretext pentru acțiuni materiale amănunțite: pedepsirea țărilor„acuzate” cu sancțiuni, efectuarea de agresiuni barbare împotriva lor cu multe sute de mii de victime civile, așa cum a fost cazul, în special, în Irak și Libia. Sau, ca în cazul Ucrainei, pentru utilizarea ei ca material consumabil în războiul Occidentului împotriva Rusiei. Mai mult, instructorii NATO și ochitorii sistemelor reactive de foc multiplu conduc deja, se pare, acțiunile Forțelor Armate ale Ucrainei și ale batalioanelor naționale direct „la sol”. Sper că printre europeni există politicieni responsabili care conștientizează posibilele consecințe. De remarcat în acest sens este că nimeni din NATO și UE nu l-a pus la punct pe comandantul forțelor aeriene germane, un anume Gerhartz care, depășindu-și rangul, a declarat că este necesar să se pregătească pentru utilizarea armei nucleare și a completat: ”Putin, nu încerca să te pui cu noi”. Tăcerea Europei conduce la concluzia că aceasta a uitat cu satisfacție rolul jucat de Germania în istoria sa.

Dacă privim evenimentele de astăzi prin prismă istorică, atunci întreaga criză ucraineană apare ca un „mare joc” conform scenariului care a fost promovat cândva de Z.Brzezinski. Discuția despre relații bune, despre disponibilitatea Occidentului de a ține cont de drepturile și interesele rușilor care s-au trezit după prăbușirea URSS în Ucraina independentă și în alte țări post-sovietice, s-a dovedit a fi nimic altceva decât o punere în scenă. Deja la începutul anilor ’2000, Washingtonul și Uniunea Europeană au început să ceară în mod deschis Kievului să decidă de partea cui este, a Occidentului sau a Rusiei?

Din 2014, Occidentul conduce necondiționat regimul rusofob pe care l-a adus la putere printr-o lovitură de stat. Aducerea lui V. Zelenski în fruntea oricărui forum internațional oarecum vizibil face parte, de asemenea, din punerea în scenă. Susține discursuri jalnice și, atunci când deodată propune ceva rezonabil, îl leagă la mâini, așa cum a fost cazul după runda de negocieri ruso-ucrainene de la Istanbul: atunci, la sfârșitul lunii martie, lumina părea să răsară în dialog, dar Kievul a fost nevoit să dea înapoi, folosind, printre altele, un episod pus în scenă la Bucea. La Washington, Londra și Bruxelles, au început să ceară din partea Kievului să nu înceapă negocierile cu Rusia până când Ucraina nu obține un avantaj militar deplin (a încercat în special fostul prim-ministru britanic B. Johnson și, împreună cu el, mulți alți politicieni occidentali care încă sunt în funcție, dar care au arătat deja o inadecvare similară). Declarația șefului Serviciului Extern al UE, J. Borrell, potrivit căreia conflictul ar trebui să se încheie prin „victoria Ucrainei pe câmpul de luptă”, sugerează că un instrument precum diplomația, în „interpretarea scenică” a Uniunii Europene, își pierde sensul. Într-un sens mai larg, este interesant de observat cum Europa, „construită” de Washington pe frontul anti-rus, suferă mai mult de pe urma sancțiunilor necugetate, își devastează arsenalele, furnizând arme Kievului (fără a cere socoteală în ceeace privevește cine le va controla ulterior și unde vor ajunge), eliberându-și piața pentru achizițiile ulterioare de produse ale complexului militar-industrial american și GNL american scump în locul gazului rusesc accesibil. Astfel de tendințe, împreună cu fuziunea practică dintre UE și NATO, fac ca discuțiile aprinse despre autonomia strategică a Uniunii Europene să nu fie nimic mai mult decât un spectacol. Toată lumea a înțeles deja: politica externă a Occidentului colectiv este un „teatru pentru un singur actor”. Mai mult decât atât, aceasta duce în mod constant la căutarea de noi teatre de operații militare.

O parte a gambitului geopolitic împotriva Rusiei este de a acorda Ucrainei și Moldovei (care, aparent, are și o soartă de neinvidiat) statutul de țară – candidat etern pentru UE. Între timp, ei fac publicitate „Comunității Politice Europene”, inițiate de președintele Franței, E. Macron, unde nu vor exista beneficii financiare și economice speciale, dar vor exista cereri de solidaritate deplină cu UE în acțiunile sale anti-ruse. Aici principiul nu este „sau-sau”, ci „oricine nu este cu noi, este împotriva noastră”. Ce fel de „comunitate” este, a explicat Macron însuși: UE va invita toate țările europene să i se alăture – „de la Islanda la Ucraina”, dar nu și Rusia. Voi face imediat o rezervă că nici nu avem nevoie să mergem acolo, dar declarația în sine dezvăluie esența acestui nou plan deliberat de confruntare și dezbinare.

Ucraina, Moldova și alte țări care astăzi sunt curtate de UE sunt destinate să fie figuranți în jocurile Occidentului. Statele Unite, în calitate de producător principal al acestor puneri în scenă, comandă muzica și povestea, pe baza căreia se scrie un scenariu anti-rusesc în Europa. Actorii sunt pregătiți, au abilitățile dobândite în studioul „Kvartal 95”, ei vor putea să pronunțe texte patetice nu mai rău decât deja uitata Greta Thunberg și chiar să cânte la instrumente muzicale, dacă este necesar. Actorii sunt buni: amintiți-vă cât de convingător a jucat V.Zelenski un democrat în filmul „Servitorul poporului”, un luptător împotriva corupției, împotriva discriminării rușilor și, în general, „pentru toate lucrurile bune”. Amintiți-vă și comparați cu modul în care s-a reîncarnat instantaneu ca președinte, literalmente, conform sistemului Stanislavski: interzicerea limbii ruse, a educației, a mass-media și a culturii ruse. „Dacă vă simțiți ruși, atunci mergeți să locuiți în Rusia de dragul copiilor și al nepoților voștri”. Un sfat bun. El a numit locuitorii din Donbass nu oameni, ci „indivizi”. Iar despre batalionul nazist „Azov” a spus: „Sunt așa cum sunt. Avem mulți ca ei”. Chiar și CNN a ezitat să lase această frază într-un interviu.

Se pune întrebarea: care va fi deznodământul tuturor acestor povești? La urma urmei, de fapt, punerile în scenă bazate pe sângele și durerea oamenilor sunt departe de a fi o distracție, ci manifestări ale unei politici cinice de a crea o nouă realitate în care încearcă să înlocuiască toate principiile Cartei ONU și, în general, normele dreptului internațional, cu propria lor ordine bazată pe propriile reguli, într-un efort de a perpetua dominația în afacerile mondiale care se scurge prin degetele.

Cele mai devastatoare consecințe pentru relațiile internaționale moderne au fost jocurile începute de Occident în OSCE, în legătură cu sfârșitul Războiului Rece, în care s-a considerat învingător. Încălcând rapid promisiunile făcute conducerii URSS și Rusiei că NATO nu se va extinde spre est, Statele Unite și aliații săi și-au declarat totuși angajamentul de a construi un spațiu comun de securitate și cooperare în zona euro-atlantică și, împreună cu toți membri OSCE, au semnat solemn la cel mai înalt nivel – în 1999 și apoi în 2010 – cu obligația politică de a asigura o securitate egală și indivizibilă, când nimeni nu își va întări securitatea în detrimentul altora și nicio organizație nu va pretinde un rol dominant în Europa. Curând a devenit clar că NATO nu s-a ținut de cuvânt, îndreptându-se spre dominația Alianței Nord-Atlantice. Dar chiar și atunci ne-am continuat eforturile diplomatice, sugerându-le să consolideze același principiu al securității egale și indivizibile, dar într-un tratat obligatoriu din punct de vedere juridic. Le-am propus în mod repetat, ultima dată în decembrie 2021. Drept răspuns am primit un refuz categoric. Au spus răspicat: nu vor exista garanții legale în afara NATO. Adică sprijinul Occidentului pentru documentele politice adoptate la summit-urile OSCE s-a dovedit a fi o punere în scenă ieftină. Și acum NATO, sub conducerea Statelor Unite, a mers și mai departe: cere subjugarea nu numai a regiunii euro-atlantice, ci a întregii regiuni Asia-Pacific.

Membrii NATO nu ascund principalul destinatar al amenințărilor lor, iar conducerea chineză a făcut deja o evaluare de principiu a unor astfel de ambiții neo-coloniale. Beijingul le-a contrapus principiul menționat anterior al indivizibilității securității, susținând aplicarea sa la scară globală, astfel încât nimeni din lume să nu-și revendice exclusivitatea. Această abordare coincide pe deplin cu poziția Rusiei. O vom apăra în mod consecvent împreună cu aliați, parteneri strategici și mulți alții care gândesc la fel.

Occidentul colectiv ar trebui să se întoarcă pe pământ din lumea iluziilor. Înscenările, oricât de multe vor mai urma, nu vor funcționa. Este timpul să jucăm corect, nu după regulile trișorilor, ci pe baza dreptului internațional. Cu cât mai devreme vor conștientiza toți că nu există alternativă la procesele istorice obiective de formare a unei lumi multipolare pe baza respectării principiului egalității suverane a statelor, fundamental pentru Carta ONU și pentru întreaga ordine mondială, cu atât mai bine.

Dacă membrii alianței occidentale nu pot totuși să trăiască conform acestui principiu, nu sunt pregătiți să construiască o arhitectură universală de securitate și colaborare egale, atunci să îi lase pe toți ceilalți în pace, să înceteze să-i împingă cu forța în tabăra lor, cu amenințări și șantaj, pe cei care vor să trăiască după mintea lor, să recunoască efectiv dreptul țărilor independente și care se respectă la libertatea de a alege. Asta și este democrația, de fapt, nu cea jucată pe scene politice strâmbe și improvizate.