Interviul oferit de Putin lui Tucker Carlson deschide câteva uși și permite întrevederea unor perspective pe care discursurile occidentale extrem de ideologizante le astupă. Nu mai vorbim despre inepția totalitaristă a cenzurării și boicotării interviului de către mainstream media, în timp ce discursul oficial occidental este că suntem scufundați în propagandă rusă.
Dacă așa ar fi stat lucrurile, un astfel de interviu ar fi fost banal, reiterând pe un canal oficial ceea ce aflasem deja pe multiple alte căi. Boicotul nu arată decât că publicul vestic este atât de rupt de orice nu este propagandă mainstream media, încât, asemenea unui copil neajutorat, nu poate fi lăsat nesupravegheat să urmărească programe pentru adulți.
Poate că cele mai importante niveluri de interpretare ale interviului sunt dialogul indirect dintre Putin și o parte din Deep state-ul american ce se realizează prin intermediul ecranului (1) și, poate încă și mai important, situația în care se află azi politica internațională (2).
1. În ceea ce privește interviul lui Putin ca formă de diplomație în cel mai pur sens al cuvântului, aceasta reiese cu claritate din cele câteva menționări directe ale CIA, căreia Putin i se adresează prin intermediul camerei, dar care se regăsește ca fir conductor de-a lungul întregii discuții. Pare că avem în față o misiune în Rusia a lui Tucker Carlson pentru a testa poziția liderului rus față de o posibilă schimbare la Washington. Putin este în mod clar testat și asupra unui posibil schimb de prizonieri, și asupra unor posibile tratative de pace, și privind ordinea mondială etc.
Ar fi fost copilăresc să se spere că Putin va oferi ceva într-un interviu, el este într-o poziție de forță după cum evoluează războiul și, în plus, un negociator adevărat nu oferă piese la schimb în conferințe de presă. Este relevant, însă, că a ținut să arate rolul jucat de Tucker Carlson, ceea ce nu cred că a fost dorit de interlocutor. Dar Putin întotdeauna a vorbit și pentru public. Este un lider de tip vechi, să spunem, dar voi reveni asupra acestui aspect mai târziu.
Avem un Tucker Carlson ce reprezintă o aripă republicană (Rand Paul etc.) ce nu-și dorește continuarea unui război ce expune America și o apropie de o confruntare mondială – deschisă sau nu – din care nu se știe cum va ieși. Putin este dispus să discute cu această alternativă americană, dar este extrem de explicit în a arăta că nu decidenții politici sunt cei relevanți în SUA, ci Deep state-ul, nominalizând CIA. Vedem o simplificare aici, pentru că chiar și CIA nu e decât o agenție de implementare a ordinii mondiale decise de o elită obscură extrem de bogată și de puternică, dar pare firesc pentru Putin să aleagă o țintă identificabilă. Pentru că relația cu Rusia a fost câțiva ani buni propria mea specializare, pot confirma că, în mare, reproșurile aduse de Putin Occidentului și, în mod special, SUA, cu dualitatea Department of State – CIA, sunt justificate. Sunt adevărate atât angajamentul occidental privind neextinderea NATO spre Est după căderea Zidului Berlinului, cât și neutralitatea Ucrainei decisă atunci când s-a horărât soarta prezenței nucleare ruse în respectiva țară, cu retragerea tuturor focoaselor. Chiar și pentru o mare putere în declin cum era Rusia la acea vreme, concesiile erau majore. Vărsarea de sânge de la Revoluție nu a fost cauzată de Rusia și nu au existat lupte până nu s-a ajuns la granița strategică a fostei URSS – Republica Moldova, Georgia etc. Nu este puțin lucru. A fost un joc foarte abil al SUA în acel moment de care noi am beneficiat direct și a urmat o perioadă de joacă la cacealma, în care Rusia se opunea fiecărui val de extindere NATO, dar se știa că este vorba în primul rând de retorică. Totuși, acea retorică își avea un rol foarte bine determinat și importanța ei creștea pe măsură ce granițele NATO și UE s-au apropiat de limita a ceea ce Rusia era dispusă să accepte – ca putere regională, ca mare putere militară, ca actor global.
În tot acest timp, poziționarea lui Putin a evoluat adaptându-se la politica SUA. Putin a venit pe tronul Rusiei cu acceptul SUA și avea toate motivele să creadă că o cooperare Rusia-SUA este posibilă. Însă acestea nu erau planurile unei Americi ce ieșise învingătoare din Războiul Rece și care se mandatase singură jandarm mondial ca urmare a tristului 9/11, moment ce ridică semne de întrebare până azi. Diverșii lideri-marionetă de ici și colo sunt de multe ori victimele unei foarte stricte politici de „need to know” practicate de către structura care-i susține pentru ocuparea unui post, pentru primirea unui rol în mascarada mondială. Vedem aceasta extrem de clar la Zelenschi, ce cred că nici în coșmarurile sale cele mai negre nu-și imagina că va avea pe conștiință sute de mii de oameni, dar și la liderii ce au susținut o politică de vaccinare extrem de agresivă cu un efect similar războiului din Ucraina, doar că mai silențios. Putin a devenit ceea ce Vestul nu se aștepta – liderul autoritar al unei țări în degringoladă ce și-a găsit în el liantul vremelnic. Putin a avut nevoie de câțiva ani pentru a realiza că nu va fi acceptat la masa celor mari, dar apoi și-a luat în serios rolul de antagonist, clar descris în discursul său din timpul Conferinței de securitate de la München din 2007. Acest Putin este creația politicii SUA, așa cum Osama a fost, și mulți alții. Putin a reușit câțiva ani buni să-și aservească jumătate de UE, pornind de la evidentele interese economice comune, situație care numai avantajoasă nu ne-a fost. Dar, în final, am devenit membri NATO și UE și să spunem că am primit și asigurări de securitate, la pachet cu demantelarea economică a țării. Despre cât de avantajos a fost acest schimb trebuie discutat separat. Partea salvatoare pentru noi a fost că această extindere nu a reprezentat o linie roșie pentru Rusia.
O dată ajuns în acest punct, Occidentul (și noi alături de el) ar fi putut să se declare satisfăcut – câștigase și înfruntarea geopolitică, și pe cea de imagine –, dar nu a fost cazul. La summitul NATO din 2008, la care am fost prezent, l-am putut auzi limpede pe Putin, ce a venit special și destul de neașteptat la acest eveniment NATO – participarea lui la summitul NATO-Rusia fiind nesigură până în ultimul minut – pentru a declara că invitarea Georgiei și Ucrainei de a adera la Alianță depășește linia roșie pentru Rusia. Desigur, ne putem lamenta autojustificator că așa ceva nu se face, dar realitatea este că toate puterile lumii aplică același principiu – a se vedea criza rachetelor dislocate de URSS în Cuba. Ignorarea acelui avertisment a făcut ca tot ceea ce s-a întâmplat în Ucraina și în zonă să arate, pentru cei ce au înțeles situația, ca un accident de tren urmărit cu încetinitorul. Am văzut că Dan Dungaciu deplânge acum compromiterea ideii de Ucraină ca zonă-tampon între Occident și Rusia. Aceasta s-a întâmplat deja în 2008 și, mai direct, o dată cu schimbarea puterii de la Kiev ca urmare a Maidanului, ce a declanșat imediat pierderea Crimeii.
De atunci încoace, confruntarea directă a luat locul negocierilor. S-ar fi putut ca lucrurile să stea diferit? Desigur. Cum Putin căuta o recunoaștere occidentală, era relativ simplu să se mențină un dialog pe teme de securitate, chiar să se dezvolte un instrument internațional care să definească arhitectura de securitate post-Război Rece. Ucraina rămânea cel puțin temporar neutră și, cel mai probabil, treptat ar fi ales calea deschiderii spre vest, timp în care Occidentul putea stabili termenii deschiderii către Rusia. Dar mai întâi Germania, Italia, Spania etc. s-au grăbit să stabilească parteneriate cu Rusia peste partenerii est-europeni, iar apoi SUA au decis să spargă petrecerea ruso-vest-europeană și au condamnat la război Ucraina (deocamdată) prin trecerea liniei roșii strategice rusești, fapt reamintit de Putin în interviu. Desigur că el ar fi sperat la dispariția Occidentului colectiv și revenirea la o lume multipolară sau chiar echilibrată deși cu SUA ca hegemon. Dar în interviu a arătat cu degetul CIA, adică statul profund, ce nu a respectat termenii diplomației internaționale și, prin dorința de a controla politica mondială, a creat conflicte altfel evitabile. Mai mult, el arată foarte clar că nu are motive să creadă că această situație se va schimba în viitor, deși susține ideea unei bipolarități Occident-BRICS care să nu se transforme în conflict, ci să fie o coabitare.
Și aici ar fi potrivită trecerea la celălalt nivel, situația în care se află azi politica internațională.
2. În noua diplomație occidentală, negociatorul nu mai este decât o marionetă care nici nu mai știe exact care este interesul forțelor pe care le reprezintă, nu poate negocia compromisuri și este redus la a debita poncife și a recurge la propagandă goală ce nu permite întâlnirea celor două interese antagonice, cu posibilitatea de a se ajunge la o soluție. Putem vedea cu ușurință astfel de exemple în politicienii occidentali care nu mai reprezintă decât portavoci, de multe ori ridicole. Dintre liderii vestici, singurul care ar putea avea un discurs cât de cât coerent care să se compare cu ceea ce a prezentat Putin este Macron, dar el nu este propriul său stăpân așa cum este liderul rus.
Isteria „pandemică” a arătat dimensiunea acestei molime de lideri de mucava înfipți peste tot în lume, mulți nășiți de Schwab. Decizia a încetat să mai fie politică și populația a fost privată de dezbatere democratică pe motiv că este vorba de decizii tehnocratice, tehnocrația înghițind din ce în ce mai multe domenii – economic, bancar, sanitar, ecologic etc.
În interviul cu Putin am putut vedea întâlnirea vechiului autoritarism, întruchipat de liderul rus, cu tehnolitarismul actual al Vestului, ce nu este deschis nici dezbaterii interne și, iată, nici diplomației internaționale. Avem în față un nou stil de a conduce, care a luat pe nepregătite chiar și pe acei oameni pe care același sistem îi susținuse vremelnic – Putin, Orban etc.
Deși nu mă așteptam la surprize, știind consecvența și predictibilitatea liderului autoritar rus, acest moment de diplomație televizată a descris mai mult fără voia protagoniștilor, dar într-un mod viu și pătrunzător, o politică internațională aflată într-un moment de confruntare și răscruce. Pe de o parte se află blocul vag identificat cu BRICS al puterilor bazate încă pe o construcție politică sa-i spunem pe stil vechi, în care funcția se confundă cu decidentul, în care liderul aparent este în același timp și cel care deține în mod real puterea. Derivele autoritare sunt populiste, cer supunerea poporului dar au nevoie și de susținerea acestuia, de aceea poporul este mințit, există cenzură, dar se caută fidelizarea maselor prin promovarea imaginii unui lider paternal ce poartă de grijă poporului.
În Occident, această imagine a fost înlocuită cu cea a „sistemului binefăcător”. Nu mai este vorba de o protecție asigurată printr-o anumită persoană, ci de către o structură impersonală populată de tehnocrați ce, folosindu-se de o știință infailibilă, conduc destinele omenirii. Omul de rând este aproape disprețuit, el este abia acceptat de acest sistem ce premiază doar specializarea și vectorii ideologiei decretate drept adevărată la un anumit moment dat de către birocrații tehnocrați ce nu sunt, de fapt, decât preoți ai unei noi ideologii. Beneficiind de o ierarhie bine structurată ce este îmbibată de ideologia corectă la toate nivelurile, tehnolitarismul nu mai are nevoie să fie populist. Fidelizarea publicului occidental este în primul rând una de natură ideologică, materială și de clasă socială.
Nu este un detaliu de ignorat prezența la Casa Albă a unui bătrân găsit de procurori prea senil ca să răspundă juridic, dar considerat în continuare de o mare parte a votanților democrați potrivit pentru a conduce destinele SUA. Vedem, astfel, că Biden e susținut în ciuda incapacității sale evidente pentru că s-a creat imaginea că sistemul care îl ține mort la geam e competent și vrea binele poporului. Este o mitizare puternică aici care nu mai vizează imaginea liderului autoritar, ci sistemul în ansamblu. Încrederea în sistem – devenit un deus ex machina – nu e astfel zdruncinată de rateurile lui Biden sau ale altora aflați în poziții cheie, ci, din contră, se creează o aderență de tip religios.
Ridicându-ne la nivelul relațiilor internaționale, Occidentul apare azi ca o construcție la fel de ideologiza(n)tă ca URSS-ul. Chiar și reprezentanții de la cel mai înalt nivel – șefi de state, reprezentanți de instituții europene – nu mai sunt în stare să separe mintal ideologia oficială de interesul real de politică externă. Aceasta duce la o gravă problemă, asupra căreia nu întâmplător Putin a insistat. Dacă un lider autoritar ca Putin este capabil să discute și să-și asume la masa negocierilor angajamente pe care le impune cu ușurință la nivel intern, liderii occidentali, inclusiv președintele SUA, nu sunt capabili să facă același lucru pentru că au intrat atât de bine în costumele de marionetă încât nu mai înțeleg ce este conjunctural și ce este strategic. Ei depind de o structură de putere din spate – deep state sau CIA cum a spus Putin – și, de fapt, nu mai sunt nici măcar capabili să înțeleagă interesele păpușarilor care-i controlează. Ceea ce în trecut era control democratic a devenit azi control tehnocratic. Erdogan, Putin, Xi Jinping etc. când discută o fac în termeni strategici, pe când Occidentul răspunde cu o retorică ideologizantă aparent lipsită de sens și, la limită, sinucigașă. Oricine a participat la diverse tipuri de negocieri s-a lovit în diverse momente de astfel de situații în care este evidentă dezangajarea celuilalt din dialog și recurgerea la formule ce nu fac decât să evite angajarea în dezbatere pe temele cu adevărat importante.
Am pățit aceasta acum ani de zile chiar în discuții cu ucrainenii, care nu dădeau doi bani pe noi. Blocajul Occidentului în false teme precum încălzismul cu toate temele aferente, drepturile minorităților sexuale, lupta împotriva pandemiilor etc. nu reprezintă decât un refuz mai mult sau mai puțin direct de angajarea în discuții pe temele importante pentru ceilalți – parteneri sau adversari. Astfel că această ideologizare are pe plan intern rol de control social, iar pe plan extern rolul de a evita dezbaterile reale. De ce ar evita SUA, spre exemplu, dezbateri reale de nivel strategic? Pentru că nu este interesată de ele, pentru că agenda post-Război Rece și, mai ales, post-9/11 este una de stăpânire globală. Deși se vorbește din ce în ce mai mult de o lume multipolară, absența negocierilor pentru reglementarea acestei multipolarități arată că visul hegemonic încă este definitoriu.
Este extrem de interesant de remarcat, însă, ascultând lideri ca Putin, Xi etc. că dominația globală de către forțele profunde din spatele Vestului luat ca ansamblu este mult mai mult sub presiunea timpului decât emisfera BRICS, pentru că o astfel de stăpânire bazată pe ideologie și propagandă este mai subtilă, dar și mai nenaturală chiar și decât un regim autoritar de tip vechi, pentru a nu vorbi de ordinea veche mult mai firească. Vedem atâtea focuri aprinse de acest imperiu al binelui pentru a-și consfinți puterea, focuri ce înlocuiesc negocierile, și ne cutremurăm. Pe de altă parte, avem regimuri autoritare ca cel din Rusia sau care efectiv sugrumă libertatea individuală, așa cum este cel din China. Și, mai rău, vedem incompatibilitatea între cele două emisfere. Putin chiar a chemat în interviu la înțelegerea dintre cele două „emisfere”, dar aceasta pare imposibilă, pentru că este vorba de două lumi ce găsesc din ce în ce mai greu un limbaj comun. Deși SUA se confruntă cu Rusia în mai multe părți de pe glob, de la Ucraina la Sahel, și acolo bătând în retragere, este constant refuzată ideea construirii unei arhitecturi de securitate comune. Războiul din Ucraina arată cel mai clar că SUA nu pot învinge pe câmpul de luptă, revelând imaginea unui hegemon ce se încăpățânează să folosească forța chiar și când aceasta nu face decât să descopere propria neputință. Politica de descurajare militară este eficientă atunci când nu se trag focuri de armă. Se preferă, însă, distrugerea de națiuni pentru beneficii (uriașe) economice, în loc să se stea la masa negocierilor. A-ți face loc printre promisiunile mincinoase ale lui Putin este mult mai puțin rău decât a arunca sute de mii de oameni nevinovați într-un război pe care n-aveau cum să-l câștige.
Interviul luat de Tucker Carlson lui Putin a fost o încercare de a ieși, cel puțin sub lumina reflectoarelor, din acest cerc vicios. Putin este același lider pragmatic și alunecos, dar vina pentru starea lumii de azi nu este a lui. Tot ce ar putea obține o aripă republicană conservatoare puternică în urma unei victorii a lui Trump ar fi revenirea la un dialog strategic și, în cel mai fericit caz, oprirea masacrelor inutile. Un răgaz în care SUA nu vor mai alerga dement către un război mondial urmărind iluzia hegemonică. Poate o nouă cortină de fier care să treacă prin Ucraina, care în acest moment ar fi mai puțin distrugătoare decât războiul. Dar chiar și în acea lume va avansa pe plan intern controlul social prin pass-ul verde, amprenta de carbon, falimentarea green a economiilor, politicile sanitare, transumanism etc., așa cum dictatura pandemică nu a fost oprită de faptul că Trump era președinte. Există o agendă ce pare că trebuie implementată cu orice chip și sub orice conducere, doar că goana ar fi mai nebună și mai dureroasă cu frâiele în mâinile cozilor de topor condiționate mintal de o elită cu vise utopice. Realitatea, însă, este că în lume se confruntă astăzi, din nou, două tipuri de totalitarism și nimeni nu poate câștiga dintr-un conflict deschis între ele.
Marian Serafim
Articol preluat de pe Activenews.ro
