Pe nesimțite s-a ajuns la un consens global cu privire la soarta războiului din Ucraina. Vestul și Estul sunt, în fine, de acord: Ucraina nu poate câștiga războiul cu Rusia, oricâte ajutoare ar primi de la membrii NATO și UE. Este exact ceea ce unii dintre noi am spus-o încă de la începutul confruntării militare. Un început ale cărui origini trebuie situate în 2014, odată cu lovitura de stat de la Kiev.
Dacă Ucraina nu câștigă războiul, înseamnă că Occidentul colectiv îl pierde. De ce? Pentru că Ucraina era (să fie) cel mai avansat bastion euro-atlantic pe frontul rusesc al Mării Negre și astfel capătul unui coridor care prin Caucazul de sud ducea spre Marea Caspică și Asia Centrală, precum și un posibil baraj în calea „Noului Drum al Mătăsii” care dădea expresie proiectului chinez vizând ordinea globalizării multipolare. „Marea Neagră – un lac NATO”: iată interesul euro-atlantic care a animat sprijinul occidental pentru rezistența ucraineană (și nu dragostea de ucraineni, după cum candid spunea Josef Borrel, ministrul de externe al Ursulei von der Leyen). Iar dacă Occidentul pierde, înseamnă că Rusia câștigă. Aceasta este logica jocului de sumă nulă în care au intrat SUA, NATO și UE (deci și România).
Și dacă Rusia câștigă înseamnă că „blocul euro-asiatic extins” al cărui antemergător este grupul BRICS va schimba complet raporturile de putere și regulile jocului la nivel mondial, încheind nu numai „secolul american”, ci și secolele anterioare de dominație a lumii de către imperiile europene. Nu ne place, dar vina este a noastră. În loc să calmăm imperialismul rus prin a-l ține cât mai aproape de noi, profitând de faptul că de la Petru cel Mare, dacă nu chiar de la Vladimir cel Mare care a creștinat Rusia kieveană renunțând la păgânismul oriental și punând bazele celei de a treia Rome, rușii au aspirat la a fi europeni, l-am împins înapoi către Asia din care se desprinsese. Civilizația occidentală de sorginte catolică și protestantă, se vede astfel pe punctul de a fi redusă la statutul de exponat într-un muzeu imaginar de istorie universală, de către o uriașă și neașteptată coaliție a creștinătății ortodoxe cu islamul politic, calibrată de viziunea confucianistă asupra lumii.
Neoconservatorii americani au reușit să zădărnicească formarea unui bloc euro-asiatic compus din Rusia și „Europa germană” (un fel de Pact Ribbentrop-Molotov Plus”, pe care nici România nu îl putea dori), cu prețul nebunesc al punerii UE pe butuci. S-au ales, în schimb, cu un bloc euro-asiatic cu mult mai competitiv format din Rusia și „Asia chineză”. În loc să își consolideze aliații europeni, SUA i-a ruinat; în loc să își dezbine rivalii orientali, SUA i-a unit.
De asta ne-am temut, cei care am ales să intrăm în alianța euro-atlantică, și asta am încercat să evităm. Eforturile și realizările noastre incipiente au fost zădărnicite de războiul ucrainean. Acum, pentru a nu suferi înfrângerea, cei care se fac vinovați de ea, cred că o pot evita dând o nouă definiție victoriei.
LEGALISM ȘI …
1. Din punct de vedere tehnic / formal Rusia este aceea care a agresat militar Ucraina și apoi a anexat teritorii aparținând acesteia. O astfel de conduită încalcă normele dreptului internațional și în primul rând pe acelea ale Cartei ONU și ale Actului final de la Helsinki.
Acestei afirmații, juriștii ruși îi opun două contra-argumente.
În primul rând, ei fac recurs la „teoria loviturii preventive”. Ea a fost dezvoltată și aplicată constant și masiv de SUA și statele NATO, fiind cumva acceptată de comunitatea internațională ca o expresie a dreptului la apărare. Spre deosebire de lovitura dată Irakului pe motiv că America era amenințată de armele de distrugere în masă ale acestuia, arme niciodată găsite, lovitura dată de Rusia Ucrainei anticipa o realitate probată și anume aceea a instalării NATO chiar în fața intrării principale a casei ei. Ucraina singură nu ar fi fost o amenințare letală. NATO, însă… Unii mai țin minte cum a reacționat Washingtonul atunci când URSS a adus rachete în Cuba. Doctrina Monroe se poate aplica și în Europa de est, iar nu numai în America de sud.
Din această controversă înțelegem obstinația cu care a fost repetată formula „sacramentală” care denunța o intervenție militară „neprovocată”. Dacă Rusia a fost provocată atunci „dreptul la apărare” al Ucrainei se pune în alți termeni și nu justifică sprijinul internațional pentru ea.
2. Prin intrarea în NATO a Ucrainei și Georgiei, Rusia era practic alungată din Marea Neagră, se vedea împinsă în spatele unei frontiere similare celei mai dezastroase din istoria sa, cea impusă prin pacea de la Brest-Litovsk (1918), și se trezea expusă rupturii de marele spațiu asiatic prin pana caucaziano-pontică.
Impetuozitatea aventuristă a Președintelui Saakashvili a oferit atunci (în 2008) Rusiei ocazia potrivită pentru o incursiune militară în Georgia, soldată cu anexarea Osetiei de Sud și, mai important sub aspect geostrategic, a Abhaziei. Președintele Sarkozy a dat rapid o fugă la Moscova, fără să fi fost mandatat de nimeni, dar exprimând perfect sentimentele vest-europenilor cărora nici prin cap nu le trecea să moară de dragul georgienilor (de fapt, la Summitul NATO de la București, Germania și Franța au fost campionii opoziției față de extinderea alianței prin invitarea Ucrainei și Georgiei), și a dat asigurări că Occidentul colectiv va înghiți gălușca, dacă Georgia (sau ceea ce mai rămânea din ea) își va păstra suveranitatea. (Atunci s-a inventat în limbajul politico-diplomatic occidental formula „Georgia proper”, adică „Georgia propriu-zisă”, care însemna Georgia fără cele două provincii separatiste pro-ruse. Se pare că în curând vom vorbi și despre o „Ukraine proper”.)
Armata rusă s-a retras de la porțile capitalei georgiene, căci obiectivul principal fusese atins: Axa Kiev – Tbilisi fusese ruptă. Oare să nu se fi gândit Președintele Putin sau consilierii săi că lucrurile vor merge oarecum la fel și în 2022?
În 2008 Ucraina a fost cruțată, dar lovitura de stat din 2014, intervenită prin încălcarea acordului între Președintele legitim, Viktor Ianukovici, și opoziția Euro-maidanului, acord mediat de UE și acceptat de Rusia, a fost picătura care a vărsat paharul răbdării unei puteri post-imperiale având o doctrină de apărare plasată sub deviza „niciodată un alt iunie 1941!” (aluzie la atacul prin surprindere declanșat la acea dată de Germania nazistă împotriva URSS, altminteri parte a pactului de neagresiune sovieto-german).
3. În al doilea rând, juriștii ruși aduc în discuție temeiul de drept internațional care legitimează o intervenție militară externă chiar și în absența unei aprobări a Consiliului de Securitate ONU, atunci când ea are loc în condiții speciale din rațiuni umanitare. Această argumentare a fost folosită la sfârșitul anilor 1990 pentru a justifica „operațiunea militară specială” declanșată de SUA și unele state membre NATO, pentru a pune capăt presupusei epurări etnice a albanezilor (musulmani) din fosta Iugoslavie. De astă dată, Rusia invocă atrocitățile comise de guvernul (neo) „naziștilor” de la Kiev împotriva rușilor și rusofonilor din Dombas. Președintele Zelenski este portretizat de Kremlin la fel cum era Președintele Miloșevici de Casa Albă, iar Donbasul este tratat ca un Kosovo ucrainean.
Cum unul dintre izvoarele dreptului internațional este cutuma (precedentul), se pare că este logică și legitimitate în afirmația potrivit căreia identitatea problemelor impune identitatea soluțiilor. Circumstanța particulară cu caracter atenuant pentru vina pusă de Occidentul colectiv în sarcina Rusiei și agravantă pentru vina pusă de Rusia în sarcina Occidentului colectiv este aceea că acordurile de la Minsk, concepute spre a se depăși criza prin negocieri politice, au fost folosite de către acel Occident doar pentru a permite Ucrainei să câștige timp ca să se înarmeze și să se pregătească de război cu vecinul rus. Că ar fi fost așa au afirmat înșiși foștii lideri ai statelor occidentale participante la realizarea respectivelor acorduri (aceleași state care în 2014 mediaseră acordurile menite a pune capăt revoltei euro-maidaneze), Franța și Germania. După recunoașterea relei credințe de către ex cancelarul Merkel și ex președintele Hollande, este greu să vorbești de agresiune neprovocată.
Cu toate acestea, se poate susține că și dacă problemele și îngrijorările Rusiei ar fi fost reale, soluția militară aleasă nu ar fi acceptabilă sub aspect juridic. Ordinea internațională actuală oferă și alte instrumente decât războiul, respectiv instrumente politice, pentru rezolvarea crizelor. Unul dintre acestea este recursul la ONU, cu Consiliul său de Securitate, care chiar în zilele în care scriu aceste rânduri și-a probat eficiența în cazul crizei din Gaza. (sic!) Altul este recursul la OSCE, din nenorocire transformat, în ultimul deceniu, din organizație interguvernamentală specializată în domeniul securității colective și cooperative, într-un soi de tribunal internațional în care judecători și procurori, în același timp, sunt statele occidentale și aliații lor, iar acuzați sunt statele orientale.
4. Așadar, întrucât nimeni nu poate nega că armata rusă a trecut, fără autorizarea ONU, granița ucraineană și a ocupat teritorii ucrainene, juriștii NATO și cei ai statelor membre, pot afirma că Ucraina are dreptul la autoapărare, înscris în Carta ONU. Asta înseamnă, pe de o parte, că orice stat terț ajută Ucraina să își exercite un drept nu încalcă ordinea internațională, iar, pe de altă parte, că în apărarea integrității sale teritoriale victima agresiunii este îndreptățită să lovească ținte de pe teritoriului statului agresor, în măsura în care ele sunt folosite în susținerea planului ofensiv al acestuia.
Aceiași juriști adaugă că, lovirea eventualelor misiuni de sprijin occidental aflate pe teritoriul Ucrainei de către armata rusă nu ar putea echivala cu un atac împotriva statelor implicate în acele misiuni și deci nu ar fi susceptibilă să atragă activarea art. 5 din Tratatul de la Washington. În schimb, dacă Rusia ar ataca bazele de susținere a forțelor armate aparținând statelor membre NATO care operează în Ucraina împotriva sa, în spațiul lor național, atunci aceasta fi un casus foederis; adică ar avea caracterul unei agresiuni de natură a declanșa reacția colectivă a alianței.
Dacă argumentul din urmă este, totuși, discutabil (de ce, oare, ceea ce ar fi permis Ucrainei nu ar fi permis Rusiei, atât timp cât, în logica militară, distincția dintre ofensivă și defensivă apare a fi tot mai incertă), el devine de-a dreptul de nesusținut dacă ne-am afla în prezența unui sprijin militar pentru Ucraina constând în atacuri lansate de pe teritoriul unui alt stat sau în implicarea teritoriului unui alt stat (de pildă, România) pentru a permite manevrele de repliere sau ravitaliere ale armatei ucrainene.
Până unde poate merge susținerea dreptului la autoapărare a unui stat de către alte state? Care este frontiera care desparte sprijinirea din afară a războiului altuia de intrarea directă în război cu adversarul altuia? Să vinzi, cu banii jos sau pe credit, arme și muniție unui stat aflat în război nu înseamnă să i te alături în lupta cu adversarul său. A-i dona mijloacele tale de luptă sau a trimite trupe care să îndeplinească misiuni de luptă împreună cu forțele armate ale acelui stat este cu totul altceva.
Răspunsul la asemenea întrebări depinde de cel care trebuie să îl dea. Mai exact de puterea de care dispune fiecare. Căci, din păcate, în ultimă instanță, în relațiile internaționale, dreptul forței biruie forța dreptului.
… REALISM
1. Din punct de vedere juridic, tabăra occidentală (NATO) poate avea perfectă dreptate să spună că orice act comis în sprijinul unui stat aflat într-un război de autoapărare (de apărare a integrității sale teritoriale) este legal în ordinea internațională. De asemenea, făcând abstracție de doctrina de drept mult mai sofisticată în materie, putem să ne limităm la aspectul formal pentru a spune că statul care declanșează operațiunile militare și trece fără vreun mandat internațional granița altui stat, este agresor și se face vinovat de inițierea unui război de agresiune. A participa, în orice fel, la oprirea unei agresiuni, respectiv la anihilarea unei încălcări a dreptului internațional este un act legitim sub aspect legal și moral deopotrivă. (În atari condiții, de ce oare Președintele Roosevelt nu a sprijinit Marea Britanie, atacată de Germania nazistă, în anul 1940, limitându-se la a-i vinde arme pe împrumut, a cărui rambursare a fost garantată cu tezaurul Regatului Unit și executată apoi, după război, până la ultimul cent?)
Haideți, deci, la război! Așa ar fi juridicește logic, dar până acolo ar mai fi un pas și anume a verifica dacă acel război, perfect „legal”, „provocat” și „umanitar” (spre deosebire de cel „ilegal”, „neprovocat” și „inuman” dus de adversar) poate fi câștigat. Dacă nu poate fi câștigat, ce a fost legal și ce a fost ilegal în decizia intrării noastre în război va fi stabilit, de astă dată cu forță juridică obligatorie și cu efecte concrete, de către învingător după încetarea ostilităților.
Când intri în război trebuie să știi și cum ieși. Războiul este un teren de pe care nu se iese pe acolo pe unde ai intrat și pe care nu intri înainte de a ști care sunt căile de ieșire.
2. Că independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei erau importante pentru securitatea și stabilitatea Europei se știa încă de la desprinderea acesteia din URSS în anul 1991. Ele erau esențiale și pentru securitatea națională a României în deceniul 1990 și primii ani ai deceniului următor, până la intrarea acesteia în NATO.
Din perspectivă românească, chiar și după intrarea în NATO și UE, integritatea statului ucrainean erau valoroase (nu chiar la fel ca înainte, dar totuși…) din cel puțin două motive: pe de o parte, pentru că este de dorit să te situezi, sub aspect geografic, la o distanță cât mai mare de o putere regională / globală cu tradiții imperiale; pe de altă parte, întrucât, ca membru al NATO și al UE, securitatea României era legată de nivelul de securitate al acestora și, cu cât el era mai ridicat, cu atât mai bine se simțeau românii.
Pornind de aici a fost concepută prima strategie de securitate în vecinătatea estică a României și a UE (la care eu însumi am fost coautor și corealizator) care s-a bazat pe principiul „securitate / pace prin asociere” (comparați-l cu principiul enunțat recent de administrația Biden – „pace prin forță”), principiu care avansa asocierea în locul confruntării, solidaritatea în locul încercuirii / îngrădirii și stimularea în locul descurajării.
i. Pentru ca această strategie să reușească era nevoie ca la Kiev să se găsească un guvern nu subordonat Moscovei, dar în care Moscova să aibă încredere. Anume, încrederea că nu este subordonat agendei geopolitice a Occidentului euro-atlantic. (Tot așa cum în anii imediat următori schimbării de regim din decembrie 1990, păstrarea integrității teritoriale a României a depins de prezența la București a unui președinte pe care Rusia să nu îl perceapă ca potențial neprieten. Și România a rămas întreagă, dacă nu a fost și reîntregită.)
Președinții Kucima și Ianukovici au răspuns acestui criteriu (fiind nu pro-ruși, așa cum au fost portretizați de propaganda occidentală, ci pro-ucraineni) și într-o rezonabilă măsură la fel a răspuns și Președintele Iușcenko. Cât despre premierul Iulia Timoșenko, preferata puterilor occidentale (în special a Germaniei), ea era legată de Rusia prin drumul banilor atât de mult încât a fost mai degrabă omul estului decât cel al vestului. Un vest care a căzut în capcana aparențelor și a comis greșeala fatală de a nu dori să discute decât cu ea, împingând, astfel, guvernele curat pro-ucrainene în brațele Kremlinului.
Primul președinte ucrainean care a mizat totul pe cartea americană a fost Poroșenko, urcat pe valul loviturii de stat din 2014, ca reprezentant al oligarhilor milionari ucraineni interesați să scape de concurența neloială a oligarhilor miliardari ruși, pentru a face liniștiți concurență neloială pe piața UE. Abia Volodymir Zelenski a fost un produs cvasi integral al laboratoarelor neoconservatoare americane și el a probat justețea susținerii că transformarea Ucrainei în avanpost american pe frontul rusesc este incompatibilă cu integritatea teritorială a Ucrainei.
ii. Pe de altă parte, Planul A, despre care vorbim, prevedea și o perfectă sincronizare între procesul integrării europene a Ucrainei și construcția unui parteneriat strategic (în primul rând pentru dezvoltarea economică) între respectiv UE, SUA, G7 și Rusia. Securitatea Ucrainei, importantă pentru securitatea UE (inclusiv România), era cu atât mai solidă cu cât parteneriatul Rusiei cu UE era mai solid, iar acesta era cu atât mai durabil cu cât integrarea euro-ucraineană era mai profundă. În acest context s-a promovat ideea (al cărei promotor am fost eu însumi ca împuternicit al Parlamentului european pentru relația cu Ucraina și raportor permanent pentru relația cu Rusia) potrivit căreia între Ucraina și UE trebuia să se realizeze gradual integrarea economică, asocierea politică, uniformizarea legislativă, interoperabilitatea instituțională și armonizarea culturală în așa fel încât, la capătul acestui proces cele două părți să aibă totul în comun cu excepția instituțiilor – adică a conducerii politice. Ucraina și-ar fi păstrat astfel autonomia strategică inclusiv în raporturile cu UE.
Un acord pentru asigurarea liberei circulații a ucrainenilor prin eliminarea vizelor de călătorie pe teritoriul UE, precum și unul de liber schimb, coordonat cu acordurile ruso-ucrainene și ruso-europene în materie, ar fi fost pași concreți pe drumul astfel schițat. UE ar fi trebuit să procure Ucrainei fondurile bănești necesare pentru acoperirea costurilor legate de înlocuirea sau dublarea racordurilor economice tradiționale cu Rusia prin cele cu piața internă europeană; aceasta în corelare cu deschiderea reciprocă atent administrată a piețelor rusă și europeană.
iii. În fine, același plan avea în vedere asistarea Ucrainei în adoptarea unei noi Constituții care, ținând seama de realitatea constituirii teritoriului său pe criterii geopolitice iar nu naționale, să instituie un sistem federal de organizare statală, oferind comunităților naționale federate prerogative importante privind opțiunile de politică internă și, în anumite limite, externă, iar statului în ansamblul său mai multă rezistență prin mai mare flexibilitate.
Exista, desigur, obiecțiunea că federalizarea este inacceptabilă întrucât fusese sugerată și de Președintele Vladimir Putin, ca și când a refuza tot ceea ce vine de la acesta era mai important decât promovarea intereselor Occidentului colectiv, orice propunere putinistă fiind aprioric rea. Cel puțin pentru România, federalizarea Ucrainei, cu păstrarea neutralității și integrității sale era soluția optimă. Guvernul român nu a dorit, însă, să servească România ca „putinist”, preferând să o împingă în prăpastia fără fund a conflictului cu Rusia ca „bidenist”, „soroșist”, „johnsonist”, „micronist”, „leyenist” etc.
Acest proces transformator era pe punctul de a începe, atunci când s-a declanșat Euro-Maidanul la finele lui 2013. Un stat federal nu era un instrument convenabil pentru o entitate geopolitică de folosit ca avangardă în războiul în care Rusia trebuia să intre, desigur „neprovocat, nelegal și brutal”.
(Va urma)
Scăpăm de înfrângere redefinind victoria ? (II)
SCĂPĂM DE ÎNFRÂNGERE REDEFININD VICTORIA? … ȘI AVENTURISM IMPERIAL
1. Tot acest plan a fost aruncat la gunoi în 2014 și înlocuit cu un Plan B, de concepție americană. Un plan mai simplu și teoretic mai eficient.
Regimul de la Kiev, condus de un guvern pro-ucrainean rezultat din alegeri pe care OSCE, UE și alții le-au confirmat ca fiind libere și corecte (am participat personal la supravegherea internațională a acelor alegeri), trebuia înlocuit de un altul pro-occidental sau mai precis pro-american. Aceasta este viziunea obsesivă a CIA. Odată înlocuirea operată, Ucraina trebuia transformată nu într-un membru de facto al UE, situație cu care, mai ales în condițiile finlandizării și federalizării prezentate mai înainte, Rusia se putea acomoda, ci într-un membru de facto al NATO, ceea ce Rusia respingea de principiu.
Depășirea unui anumit stadiu al acestui proces însemna dezmembrarea Ucrainei; iar o asemenea dezmembrare, în condițiile în care SUA investise sume de bani și energii uriașe nu numai în armata ucraineană, ci și în economia oligarhizată ucraineană, însemna război. Președintele Putin avertizase în repetate rânduri (inclusiv într-o discuție purtată cu mine în calitate de Președinte al AP-OSCE și mai apoi în alta cu șefii delegației Grupului Socialiștilor și Democraților Europeni din Parlamentul European, din care făceam parte) asupra acestor urmări ale depășirii liniilor roșii trasate de Rusia.
Avea Rusia dreptul să dicteze Americii, SUA sau NATO politica față de Ucraina? Nu! Putea Rusia să se opună acestei politici? Da! Știau SUA, UE și NATO că insistența în încălcarea „liniilor roșii” trasate de Rusia va însemna război? Da! Știau ele că nesocotirea intereselor Rusiei va provoca Rusia să declanșeze un război local care se putea lesne internaționaliza, și un război convențional care se poate lesne nucleariza? Da!
Prea mulți „da” la un singur „nu”. Cei care au acceptat, dacă nu chiar au dorit războiul, știind că el va veni, și au socotit că îl pot câștiga, deși puteau și trebuiau să știe că va fi pierdut, se apropie acum de momentul decontului. De aceea, încearcă să prelungească lupta în așteptarea unui miracol care să îi salveze de răspundere. Și tot de aceea, încearcă să schimbe definiția victoriei și a înfrângerii.
Chiar dacă, potrivit oricărei definiții, în fapt rezultatul ar fi fost mai mult sau mai puțin același, nu poate scăpa atenției modul defectuos în care acest război a fost conceput și purtat de către planificatorii lui occidentali.
2. Când în 2014, Rusia a anexat Crimeea, Occidentul a fost tetanizat. În afara protestelor de rigoare nimic serios nu s-a făcut. (La fel cum s-a întâmplat în cazul Osetiei de Sud și al Abhaziei). Aceasta în ciuda faptului că, pe „principiul dominoului”, era limpede că Rusia va avea nevoie și de o legătură pe uscat cu Crimeea, pe cât se poate aflată în afara limitei de bătaie a unui atac advers.
i. Secesiunea Dombasului, perfect previzibilă (nu ca actualele „previziuni” fantasmagorice referitoare la atacarea statelor membre NATO din vecinătatea Rusiei), i-a găsit iarăși pe uliii occidentali fără nici un răspuns pregătit, cu excepția celui retoric de consum intern / electoral. Moscova avea toate motivele să creadă că „partenerii” săi occidentali i-au înțeles preocupările și sunt de acord să ajungă la un compromis. Așa s-a ajuns la „acordurile de la Minsk”, pe care știm astăzi că Occidentul moralist le-a conceput ca pe o simplă înșelăciune. Ele ar fi salvat cel puțin formal integritatea teritorială a Ucrainei (mai puțin recuperarea Crimeii, despre care, în spatele ușilor închise, diverși lideri occidentali, asiguraseră Moscova, că este un caz închis), cu prețul unei federalizări pe care, foarte probabil, Rusia ar fi dorit-o simetrică (adică subiectele federate, inclusiv Luhansk și Donețk să aibă un drept de veto asupra deciziilor statului federal).
Totul era, însă, negociabil, căci nimic nu era convenit până când totul nu era convenit. Nu s-a convenit nimic. În schimb s-au întețit asalturile armate împotriva populației civile din regiunile secesioniste. Desigur, Ucraina, dar și puterile occidentale care o dirijau doreau să pună capăt secesiunii prin orice mijloace; mai ales cele de forță, atât de familiare actorilor globali
ii. În 2014, imediat după desprinderea Crimeii, Președintele Poroșenko, a cerut NATO și UE sprijin militar în ceea ce era pe atunci războiul hibrid cu Rusia. Solicitarea a fost vagă, dar, anticipând că, în lipsa unei soluții negociate rapid, Rusia, având și control asupra Transnistriei, va fi tentată să avanseze până la Odessa și dincolo de ea până la gurile Dunării, au fost unii care au propus constituirea unei prezențe militare simbolice a NATO în Bugeacul fost românesc și basarabean. M-am referit la aceasta într-o scrisoare adresată Înaltului reprezentant al UE pentru politica externă, de securitate și apărare.
Ulterior, într-un raport privind soluționarea crizelor înghețate din fostul spațiu sovietic, pe care l-am coordonat împreună cu un expert canadian, la cererea unei fundații dedicate studiului regiunii Mării Negre și Mării Caspice din perspectivă geopolitică, am sugerat „detransnistrializarea” Republicii Moldova, ca premisă a europenizării ei. Aceasta însemna un schimb de teritorii între Republica Moldova și Ucraina, prin care să se revină la situația de dinaintea decizei sovietice de a-i lua celei dintâi zonele de munte și de mare pentru a o ferici cu mărul otrăvit al Transnistriei. Dacă în 2015 lucrul era încă greu de înfăptuit, mai târziu, și în orice caz în 2022, când Ucraina începuse să piardă teritorii fără perspectiva de a primi ceva în schimb și totodată depindea cu totul de ajutorul occidental, pasul se putea face. Dacă ar fi fost făcut, astăzi Washingtonul, Parisul sau Londra nu ar mai fi fost atât de speriate că rușii nu vor putea fi opriți înaintea Odessei.
iii. Când „operațiunea militară specială” a Rusiei în Ucraina a început, după ce propunerile privind garanțiile de securitate de care avea nevoie Moscova spre a evita confruntarea militară fuseseră respinse fără a fi fost măcar discutate, armatei ucrainene i s-a cerut să respingă armata rusă fără să i se acorde nici o șansă referitoare la controlul spațiului aerian. Cum se putea apăra eficient Ucraina când cerul său era deschis în fața mult mai puternicei armate ruse?
iv. În fine, după ce, în special prin amestecul iresponsabil al Marii Britanii, proiectul păcii ruso-ucrainene mediat de Turcia, în primele luni ale războiului, a fost aruncat la gunoi, călcându-se cu bocancii peste semnăturile plenipotențiarilor ucraineni, același Occident a cerut Ucrainei să treacă în ofensivă, în acest sens oferindu-i pe credite de miliarde de dolari și euro, toate vechiturile din dotarea armatelor sale, spre bucuria nemărginită a oligarhiei militar-industriale, dar cu obligația de a nu lovi bazele de susținere a armatei invadatoare de pe teritoriul rus. Chiar dacă ar fi avut forța necesară pentru o contraofensivă de succes (ceea ce nu era cazul), ucrainenii nu puteau în nici un caz depăși în luptă și izgoni o armată ale cărei linii de aprovizionare și manevră nu puteau fi atinse dincolo de o anumită limită.
Ce se poate înțelege din asta? Că de fapt SUA, NATO și UE nu au intenționat niciodată să ajute Ucraina să învingă. Ceea ce au urmărit a fost doar să atragă Rusia într-un război de uzură în care să o sufoce mai ales prin armele sancțiunilor economice.
Acest calcul s-a dovedit din nou greșit, iar astăzi, discuția privind permisiunea ca armamentul transferat de statele membre ale NATO să fie folosit pentru lovirea unor ținte militare situate pe teritoriul rus vine mult prea târziu. Ea ar fi mai degrabă menită să realizeze o presiune psihologică de natură a determina Rusia să intre în negocieri de pace, înainte ca armata rusă să treacă Niprul și să atingă linia Nistrului.
CE ÎNSEAMNĂ VICTORIA PENTRU CEI CARE NU POT CÂȘTIGA RĂZBOIUL?
În acest context, consensul privind imposibilitatea unei victorii ucrainene, care dacă, prin absurd, ar fi fost posibilă, a fost ratată din vina Occidentului, impune o nouă narațiune privind „finalul glorios” al crizei.
Astfel, azi, victorie înseamnă nu recuperarea teritoriilor pierdute și revenirea la frontiera din 1991, ci oprirea ofensivei ruse (altminteri deliberat lentă) pe undeva pe linia Niprului, precum și fluidizarea și securizarea traficului în Marea Neagră, acolo unde flota americană sub steag ucrainean este capabilă să producă mai multe daune rușilor decât o pot face tot mai puținii soldați ucraineni pe uscat.
De aici, opiniile consilierilor și planificatorilor politici ai Occidentului colectiv se despart.
1. Unii cred că eforturile occidentale făcute de acum încolo trebuie să vizeze purtarea negocierilor de pace cu Rusia. Evident, nimeni nu dorește sau nu concepe ca aceste negocieri să se poarte de pe poziții slabe și să stea sub semnul conciliatorismului. De aceea, întărirea defensivei ucrainene poate fi văzută ca un argument pentru a convinge Rusia că dialogul i-ar aduce mai mult decât confruntarea militară împinsă la nesfârșit.
Poate pentru a convinge Moscova în acest sens, state precum Franța, Polonia și țările baltice au anunțat trasarea propriilor linii roșii. Președintele Macron a lăsat să se înțeleagă că această linie ar trece pe la estul Odessei. Dacă armata rusă o va depăși, armata franceză va intra direct în luptă. Spre a pregăti această intrare primii instructori militari francezi se pare că au și ajuns la Kiev. Polonezii și balticii au anunțat cam același lucru: dacă actualele linii defensive ucrainene se prăbușesc, ei vor interveni în confruntare. (Continui să cred că state mici, precum Estonia sau Letonia, practică acest discurs nu cu convingerea că pot intimida Rusia, ci cu speranța de a o enerva, determinând-o astfel să facă un gest necugetat care să activeze articolul 5 al Tratatului de la Washington și să implice NATO într-un război pentru apărarea lor.) În Marea Britanie, entuziasmul pentru un război cu Rusia nu este foarte mare, dar printre tot mai puținii anglo-saxoni care conduc politica „perfidului Albion” sunt destui care spun că dacă Franța va alege implicarea în luptă pe teren, Regatul (încă) Unit va fi obligat să îi urmeze exemplul, în caz contrar riscând irelevanța în ordinea euro-atlantică și mondială.
2. La pachet ar putea veni și o declarație potrivit căreia ajutorul militar occidental pentru Ucraina în echipamente, credite sau asistență de specialitate ar înceta dacă Rusia ar opri înaintarea și ar trece la negocieri. Dacă, eventual, partea ucraineană nu ar dori să participe la dialogul politic, este liberă să nu o facă. Într-un asemenea caz, desigur, Occidentul euro-atlantic va fi obligat (cel puțin moral) să nu angajeze cu nimic Ucraina fără acordul ucrainenilor, dar, pe de altă parte, nimic nu îl va obliga să țină Ucraina (care nu este membră a NATO sau UE) în război pe spezele sale. Oricum, deocamdată problema nu se pune întrucât o asemenea propunere deocamdată nu a venit.
3. Fluturarea bâtei deasupra capului nu are nici o valoare dacă nu este însoțită și de o ofertă politică greu de refuzat. Degeaba pocnește Occidentul colectiv cu vitejie din bici, dacă nu are în mână nici un morcov pe care să îl arate. Iar gesturi teribiliste precum cel al miniștrilor de finanțe ai G7 (grupul fostelor țări cele mai dezvoltate din lume) care s-au gâlcevit fără rezultat despre cum să dea (involuntar, dar letal) noi lovituri … dolarului, confiscând (voluntar, dar fără nici un temei legal) activele rusești aflate în depozitele statelor (inclusiv terțe) controlate de guvernele lor, guverne care, altminteri, garantaseră rușilor restituția, ca să le doneze, chipurile, Ucrainei (în realitate, creditorilor occidentali ai acesteia) nu sunt nici morcov nici bâtă, ci bumerang. Rusia deține în depozitele sale active occidentale mult mai mari și un asemenea șantaj de tip mafiot compromite orice alte inițiative occidentale potențial serioase. Biciul G7 este făcut dintr-un material care nu pocnește, dar care se dezintegrează ușor împroșcând în față pe artizanii lui.
Sancțiunile economico-diplomatice aplicate de BRICS Israelului ca răspuns la comportamentului acestuia în războiul din Gaza, ar trebui să atragă atenția strategilor formați la umbra vechii ordini mondiale americane, că globalizarea a devenit multipolară și că nu numai G7 este un grup de state care înțeleg să folosească economia ca instrument (geo)politic. Într-un război economic total, Rusia nu este singură, iar amenințările G7 la adresa Chinei nu vor limita parteneriatul fără limite al acesteia cu Rusia, ci îl vor întări. Cât despre ceilalți membri ai BRICS, ei se vor apropia tot mai mult de acest centru de putere al viitorului, chiar dacă virând spre est, vor mai face o vreme bezele vestului.
4. Așa zisa „conferință internațională de pace pentru Ucraina”, planificată să aibă loc în Elveția, fără participarea Moscovei (mulți continuă să ignore faptul că pacea se negociază între inamici iar nu între aliați), la mijlocul lunii iunie 2024, va fi, de fapt, o reuniune bizară adunând statele sincer interesate în restabilirea păcii (ceea ce este imposibil fără compromisuri) și statele care mimează dorința de pace dar au de câștigat din prelungirea războiului, adversarii declarați ai Rusiei și avocații sub acoperire ai acesteia, oligarhiile transfrontaliere cu interese (câștiguri) în Ucraina și cele cu interese în Rusia. Mai nimeni nu va vorbi cu adevărat în favoarea Ucrainei.
De aceea, Președintele Zelenski a și redus obiectivele la două de interes mai degrabă extern, plus unul melodramatic de natură a frânge inimile gospodinelor amatoare de Breaking news. Primele două privesc exportul de alimente ucrainene ieftine prin Marea Neagră și protejarea infrastructurii energetice regionale, iar cel de al treilea se referă la repatrierea copiilor „răpiți” de Rusia… pentru a fi scoși din zonele de luptă unde viața le era în pericol.
Singurul lucru bun care ar putea ieși din această conferință ar fi luarea în discuție și a unor propuneri de pace mai realiste care să fie apoi prezentate Rusiei, dar aceasta nu ar face din evenimentul elvețian altceva decât, cel mult, o întâlnire pregătitoare pentru o adevărată conferință de pace viitoare; dacă nu cumva totul se va transforma într-un alt sfat de război.
În concluzie, nici războinicii convertiți în pacifiști nu au o propunere de pace justă, fezabilă și durabilă pe care să o avanseze. Ceea ce este grav.
5. În același timp, așa cum spuneam, nu toți cei care nu mai cred în posibilitatea victoriei ucrainene au în vedere alternativa negocierilor de pace. Există și o altă viziune care pleacă din același punct.
Dacă o nouă ofensivă ucraineană aptă a elibera teritoriile ocupate de ruși este exclusă și trebuie trecut la o concepție eminamente defensivă, Ucraina trebuie ajutată să lupte în continuare, inclusiv lovind ținte de pe teritoriul rusesc, până când rușii, sătui de această încremenire în proiect, pentru a ajunge la pace și a fi invitați din nou la ospețele occidentale, vor decide să îl înlăture pe Vladimir Putin. Înlăturarea Președintelui Rusiei devine astfel criteriul victoriei Occidentului colectiv în războiul pierdut al Ucrainei.
Și pentru că nici SUA nici Rusia, dar nici unele dintre puterile vest-europene (precum Germania) nu vor să fie angajate într-un război al NATO cu Rusia, război care ușor s-ar putea transforma într-un război nuclear mondial opunând Occidentul Colectiv Sudului Colectiv, este bine, gândesc acești strategi, ca defensiva ucraineană să fie prelungită prin implicarea unor țări din imediata vecinătate a frontului precum România. Dacă tot s-a luptat până la ultimul ucrainean, de ce nu s-ar putea lupta puterile euro-atlantice și până la ultimul român?! La urma urmelor România este o rudă culturală îndepărtată, situată la porțile Orientului.
Iată punctul în care ne găsește tabăra României: nimeni nu mai crede în victorie; unii caută pacea, dar neștiind cum să îi calculeze prețul (sau neavând curajul să îl propună), nu știu cum să o găsească; alții caută continuarea pură și simplă a războiului, după epuizarea rezistenței ucrainene, prin implicarea unor „aliați dispensabili”, până când, exasperată de creșterea prețului victoriei sale, Rusia își va schimba conducătorii de război cu conducători de pace. Din această dilemă trebuie să ieșim! Împreună cu aliații noștri, dacă se poate. Singuri, dacă este necesar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu