”Mulți dintre suspecții de serviciu care au încurajat războaiele neînțelepte ale Americii în Vietnam, Irak și Afganistan, precum și intervențiile inoportune în Iugoslavia, Siria și Libia, cu valurile destabilizatoare de refugiați – susțin acum intransigența secretarului de Stat Antony Blinken în privința invaziei ruse în Ucraina și aderarea Ucrainei la NATO. Blinken și consilierul pentru Securitate Națională Jake Sullivan sunt niște clintoniști devotați care au îmbrățișat total proiectul extinderii NATO, în opoziție cu George Kennan sau cu Jack Matlock, foști ambasadori în URSS”, scrie George Liebmann, pentru The American Conservative.
”Intransigența se manifestă în pofida unu fapt ce este evident pentru unii: Ucraina post-Hrușciov este un construct artificial. Alegerile din Ucraina au arătat niște fisuri adânci la nivel regional, etnic și religios. Crimeea a fost a Rusiei până în 1954 și în 1959 avea populație ucraineana de doar 22%. Donbasul era o zonă industrială a Rusiei. Ședințele din Parlamentul Ucrainei semănau mai mult cu niște meciuri de rugby decât cu deliberările parlamentare normale. Regimul ucrainean era cel puțin la fel de corupt ca și cel din Rusia, iar țara avea o rată de creștere economică mai mică. SUA a făcut bine că nu au reacționat agresiv la anexarea Crimeii de către Rusia.
Următoarele agresiuni ale lui Putin au fost decise în speranța precipitării prăbușirii Ucrainei și a unificării cu Rusia. Nu s-a întâmplat astfel. Iar Rusia trebuie să iasă din această aventură și are nevoie de niște stimuli pentru a face asta.
Cheia situației este să ne întrebăm ce și-ar dori orice guvern rezonabil al Rusiei, fie el țarist, comunist, democratic sau autoritar. Răspunsul este că și-ar dori ceea ce Uniunii Sovietice i-a fost promis la Yalta și la San Francisco: să fie unul dintre ce cinci jandarmi ai lumii. Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov a spus recent acest lucru, însă puțină lume l-a ascultat.
Lumea postbelică, așa cum a fost ea decisă la Teheran și la Yalta, se baza pe existența unui ”Sfinte Alianțe” a membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate ONU, nu pe un guvern mondial bazat pe egalitatea statelor, așa cum a fost Liga Națiunilor. Acest aranjament urma modelul Concertului European, si al sistemului de conferințe ale marilor puteri, care a dus la un secol lipsit de mari războaie.
Concesiile făcute de Roosevelt la Yalta, printre care Insulele Kurile și Kaliningradul, au fost menite să convingă URSS să participe la Conferința de la San Francisco care a creat ONU , iar asta a fost interpretat de Roosevelt ca o mare victorie diplomatică. Ulterior, miniștrii de Externe sovietici și ruși, precum și președintele Mihail Gorbaciov, au cerut activarea Comitetului Militar al ONU, cu rolul de menținere a păcii, precum și organizarea de conferințe periodice ale celor cinci state membre permanente ale Consiliului de Securitate, așa cum prevedea Carta ONU. Președintele Nixon a scris într-una dintre cărțile sale că sunt absolut necesare întâlnirile între marile puteri, pe modelul franco-german instituit de De Gaulle și Conrad Adenauer.
Dacă ar fi instituționalizate, aceste practici ar oferi Rusiei o portiță de ieșire. La fel s-ar întâmpla dacă miliardele de dolari ai statului rus confiscate de Occident ar fi oferite familiilor rușilor și ucrainenilor care au murit în acest război. Departamentul de Stat se bucură că Rusia este privată de rezervele sale valutare, ca și cum o Rusie sărăcită ar urma să fie un bastion al păcii, nu al anarhiei. Orice încercare de negociere ar trebui să ia în calcul renunțarea la sancțiunile împotriva Rusiei, cu excepția celor care vizează sectorul militar. Ineficiența sancțiunilor în obținerea păcii a fost demonstrată vreme de 45 de ani în Iran, vreme de 60 de ani în Cuba și vreme de 70 de ani în Coreea de Nord.
Având în vedere recenta experiență cu Rusia, Ucraina ar trebui să aibă acces la ajutorul militar occidental, însă trebuie avut în vedere că niciun guvern de la Moscova nu va accepta ca Ucraina să fie membru NATO. Până și apartenența Norvegiei și Danemarcei la NATO este caracterizată de prezența militară străină redusă în aceste țări. Germania și Frața s-au opus aderării Ucrainei la NATO și cu siguranță vor continua să o facă.
Liderii Ucrainei și Rusiei au dreptul la garanții că nu vor fi extrădați la Haga sau în altă parte. Fostul ministru Italian de Externe Carlo Sforza spunea că dictatorii nu se vor da jos de pe tigru, dacă urmează să sfârșească în stomacul fiarei. În secolul 19 nu s-a pus problema trimiterii șefilor de stat în fața plutonului de execuție: Napoleon a fost îmbarcat și trimis pe insula Elba, iar apoi pe insula Sfânta Elena; împărații Wilhelm al II-lea al Germaniei și Carol al Austro-Ungariei, precum și ultimul sultan al Imperiului Otoman au putut pleca în exil. Cu excepția lui Nicolae Ceaușescu, liderii comuniști care au renunțat la putere în 1989 au putut rămân în țările lor.
Singurele procese pentru crime de război ar trebui să fie cele în care liderii sunt judecați de propriii concetățeni. Este o mare ipocrizie ca SUA, care nu a ratificat Statutul de la Roma, care instituie Tribunalul Penal Internațional, să ceară sau să ajute la extrădări pentru procese la TPI.
Indiferent care au fost șansele unui ”divorț de catifea” între Rusia și Ucraina, ele nu au fost deloc ajutate de sprijinul american pentru Revoluția Portocalie. (Vă amintiți de prăjiturelele împărțite pe Maidan de o persoană care, în mod revoltător, este încă înalt oficial în Departamentul de Stat?) Forța rezistenței ucrainene se datorează afirmării unității și patriotismului ucrainenilor dar se datorează mult și susținerii Ucrainei cu ajutoare militare ale SUA de 30 de miliarde de dolari, începând din 1989, ajutoare mai mari decât pentru orice altă țară, cu excepția celor oferite de SUA Israelului și Egiptului.
Când indignarea noastră față de brutalitatea lui Putin se va domoli, va trebui să reflectăm la cele spuse de Lavrov: Pax Americana nu mai este sustenabilă. ”Nu putem fi jandarmul lumii”, spunea premierul britanic Andrew Bonar Law, care a salvat Marea Britanie de la un război dezastruos cu Turcia, în 1922. Membrii permanenți și instituțiile pe care le-am conceput pentru a menține ordinea mondială trebuie să-și respecte rolurile. Asta înseamnă și recunoașterea unor sfere de influență rezonabile. Constrânsă, Ucraina pare acum să renunțe la aderarea la NATO. Iar Acordurile de la Minsk prevăd o autonomie largă pentru regiunile Donețk și Lugansk.
Este puțin probabil ca Rusia să continue încercările de a ocupa și de a-și subordona Ucraina. Costurile sunt cu mult mai mari decât cele anticipate. Prin urmare, după o vreme, aventurismul lui Putin ar fi răsplătit cu soarta lui Hrușciov. Regimul rus nu este totuși o dictatură personală precum cea a lui Saddam sau a lui Gaddafi. Iar poate că rușii nu au uitat că, după Al Doilea Război Mondial, au avut nevoie de doi ani și de sacrificiul a câtorva mii de vieți pentru a înăbuși o insurgență ucraineană ajutată de Vest.
Rămâne ca noi să-I defenestrăm pe Blinken și Sullivan. E bine să ne aducem aminte că predecesorii lor Dean Rusk și McGeorge Bundy râdeau de ambasadorul la ONU Adlai Stevenson, care a spus de la bun început că SUA trebuie să-și retragă rachetele din Turcia, în schimbul retragerii rachetelor sovietice din Cuba, în 1962. A fost exact soluția pe care scandalagiii au acceptat-o în cele din urmă, dar doar după ce au dus lumea în pragul unui război nuclear, lucru pe care l-au ascuns ani de zile. Rusk și Bundy au rămas în funcțiile lor, spre regretul unei întregi națiuni legat de războiul din Vietnam. Blinken și Sullivan nu trebuie lăsați la fel”.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu