Continuăm astăzi cu partea a II-a a senzaționalului interviu cu istoricul și antropologul francez, publicat de l’AntiDiplomatico, și tradus în română.
În cartea dumneavoastră („Înfrângerea Occidentului”), plasați analiza societății anglo-americane în centru și ajungeți la concluzia că asistăm la un soi de sanctificare a vidului din cauza impulsurilor distructive față de lucruri, față de om și față de realitate. Subliniați că a duce mai departe această tendință spre nihilism depinde în mare măsură de eșecul religiei protestante – preluând și dezvoltând aici teoriile marelui sociolog german Max Weber. Aplicați acest concept de nihilism la politica externă americană, la problema Ucraina și, în interviuri mai recente, și acțiunilor militare israeliene. Ce rol a jucat media dominantă în Vest în răspândirea acestui nihilism și a înfrângerii în această parte a lumii?
Este o întrebare la care simt că pot răspunde în deplină cunoștință de cauză întrucât cunosc lumea media în mare profunzime. Tatăl meu a fost un mare jurnalist la Nouvel Observateur și am lucrat eu însumi în presă, la începuturile carierei. Am fost redactorul paginii de cultură la Le Monde. Am putut percepe direct cum jurnalismul s-a schimbat și a încetat să mai fie cheia de boltă a democrației și a pluralismului de idei.
Societățile occidentale erau pluraliste, ideologic, în sensul că existau mai multe ideologii concurente care se confruntau. Să luăm exemplul Franței, pe care îl cunosc cel mai bine: exista catolicismul tradiționalist, exista Partidul Comunist, exista social-democrația, exista gaullismul. În Anglia, exista conservatorismul clasic, care se opunea idealurilor clasei muncitoare.
La fel și în alte țări europene. În contextul mai larg social, jurnaliștii erau, înainte de a fi jurnaliști, niște oameni aflați în contact cu realitatea. Și, în felul ăsta, jurnaliștii garantau pluralismul: existau jurnaliști comuniști, jurnaliști catolici sau naționaliști și, împreună, se provocau reciproc, ca într-un concert liberal la un festival.
Dar toate aceste ideologii s-au dezintegrat. Iar indivizii, jurnaliștii în chestiune, eliberați de credințele lor a priori, s-au întors la o viziune pur tehnică a profesiei lor.
Jurnalismul a încetat să mai susțină pluralismul, devenind un pilon al singurei ideologii care mai există azi, cea a capitalului.
Deci ce a mai rămas din libertatea informației în Vest?
Libertatea de a putea să spui ce vrei fără să ai nimic de spus. Este un fel de camuflaj al profesiei care amplifică starea de atomizare în care se află societatea, în general. Iar puterea pe care și-o asumă azi media în societate este enormă.
Trăim într-o eră pe care o definesc ca narcisism jurnalistic. Politicienii sunt terifiați de jurnaliști. Un ziar ca Le Monde are o capacitate enormă de a intimida politicienii, chiar dacă cel care scrie nu are nicio perspectivă, nicio viziune despre lume.
Observând jurnalismul din Italia, în aceste câteva zile cât am stat aici, cred că și aici este la fel. Dar nu așa stăteau lucrurile în trecut. Îmi aduc aminte că eram la Florența, terminându-mi teza, când am aflat de lovitura de stat împotriva lui Allende, în Chile.
Am citit despre asta în l'Unità, ziarul Partidului Comunist. Indiferent de opinia politică, nu se poate nega că era un ziar excelent, care prezenta cu autoritate o idee despre lume diferită de cea a ziarelor de dreapta, naționaliste sau socialiste care existau în Italia.
Exista un pluralism al informației, rezultat al unui pluralism ideologic care azi nu mai există. Și, câtă vreme nu mai există nicio ideologie, jurnaliștii nu se mai reprezintă decât pe ei înșiși, iar ceea ce scriu ei nu înseamnă, practic, nimic.
Așa cum explicați de o manieră foarte elocventă, la baza nihilismului stă, cu siguranță, distrugerea industriei, a clasei muncitoare. Precum și distrugerea democrației și drepturilor sociale în Vest. Cât din aceste alegeri au fost impuse statelor membre de Uniunea Europeană și cât de mult a cântărit în acest proces impunerea unei singure monede în Europa?
Nihilismul este un concept la care am ajuns recent în studiile mele. Eu sunt un cercetător, așa că lucrurile pe care le spun în acest interviu mă ajută și pe mine să-mi dezvolt gândirea.
În cartea mea există ideea că neoliberalismul este una dintre primele expresii ale nihilismului, în sensul că la baza acelei doctrine nu a existat niciodată ideea de a reforma economia, ci ideea de a distruge economia. Și am dezvoltat această idee cu precizie în cercetările pe care le-am făcut asupra Tratatului de la Maastricht.
Șapte ani am muncit la o carte intitulată L'Invention de l'Europe (Inventarea Europei), 550 de pagini în care am împărțit Europa în 483 de provincii, luând ca model departamentele franceze.
Am studiat religia, structurile familiale, diferite particularități culturale, sistemul agricol etc., luând perioada 1500-1970 ca perioadă de referință. Am reușit să reconstitui geografia politică internă a întregii Europe.
În Italia, am subliniat, de exemplu, motivele pentru care comunismul s-a răspândit în toată Toscana, mai puțin în provincia Lucca, și am analizat un fenomen similar în Elveția, Finlanda și Germania.
Când am văzut că francezii, germanii și alte guverne europene au pregătit Tratatul de la Maastricht și au imaginat o monedă care să unifice de o așa manieră continentul, mai să cad de pe scaun: sunt nebuni! Iar ce am prezis eu s-a și întâmplat, de fapt.
Cum? Și cum v-a ajutat asta să dezvoltați această teorie despre nihilismul Vestului?
Tratatul de la Maastricht și, apoi, moneda euro, au produs efecte complet diferite de cele la care se aștepta lumea. Azi, avem o Europă care nu funcționează, dezechilibre care s-au accentuat și sisteme industriale care au fost distruse.
Așadar, m-am întrebat: de ce au venit cu ideea asta? De unde vine acest concept evident greșit, ale cărui rezultate erau de la început foarte clare? Din acel moment am început să mă gândesc mult la opțiunile birocraților de la Bruxelles și am introdus conceptul de nihilism.
Pentru că, în realitate, obiectivul real a fost distrugerea diferitelor naționalități.
Vedeți dumneavoastră, ca să răspund la întrebarea pe care mi-ați pus-o, vreau să vă dau un exemplu practic. Unul dintre lucrurile care mă izbește pe mine este că existe acte atât de absurde pe care le concep domnii aceștia de la Bruxelles că nu pot fi interpretate altfel decât ca o dorință de a distruge vechile tipare de coexistență socială.
Am observat acest lucru și în Italia, ca și în Franța: ca să standardizeze plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor, au șters orice trimitere la orașe sau regiuni.
De ce? Mă întreb și vă întreb și pe dumneavoastră: de ce? În Franța, identificarea după orașul de origine este atât de puternică încât oamenii nu au nevoie s-o vadă scrisă pe plăcuța de înmatriculare. La fel și în Italia.
De fapt, în Franța este ceva atât de puternic încât mulți, printre care și eu, au început să adauge manual numărul departamentului de origine. De exemplu, Finisterre, în Bretagne, unde am o casă.
Dar întrebarea este: de ce fac asta domnii de la Bruxelles? Răspunsul este că toate aceste reglementări europene au obiectivul nihilist de a încuraja dispariția identităților umane care au guvernat și fundat societățile noastre.
Fără o clasă muncitoare, fără partide de masă care să ofere posibile modele alternative și cu dezindustrializarea tot mai accentuată, ne găsim cufundați într-o criză care este atât politică, cât și economică și culturală. Din analiza dumneavoastră reiese că Statele Unite, unde două partide politice identice se prezintă, fiecare, ca singura alternativă posibilă, nu au nicio speranță de a conduce schimbarea. Credeți că se poate face ceva practic în Europa? Există în Europa forțe politice care, în opinia dumneavoastră, ar fi capabile să combată eficient acest nihilism? Ce credeți despre partidul lui Sahra Wagenknecht, de exemplu?
Realitatea este că nu mai gândesc în termeni de cutare sau cutare forță politică. În trecut, am încercat din răsputeri să fac asta, dar acum mă gândesc mai degrabă în termeni de o posibilă schimbare ideologică generală.
Din acest punct de vedere, am fost deosebit de impresionat de o vorbă a economistului englez Keynes, potrivit cu care, în realitate, nu politicienii sunt la putere, ci lucrul cel mai important sunt ideile economice.
Iar noi trăim actualmente într-o epocă a aplatizării totale. Ați observat că muncitorii englezi au aceleași idei economice cu conservatorii englezi? De fapt, ca să fiu mai exact, au aceleași non-idei. Nu se mai gândesc la nimic. În Statele Unite nu cred că există mare diferență, în ce privește concepțiile economice, între trumpiști și democrați. Toți americanii participă la același proces de decadență intelectuală.
Când mă gândesc la Europa, nu sunt la fel de pesimist ca atunci când mă gândesc la Statele Unite, o țară despre care cred că mi-am schimbat părerea de mai multe ori. Nu mi-e ușor să-mi iau la revedere de la lumea anglo-saxonă. Am studiat în Anglia, familia mea s-a refugiat în Statele Unite în timpul războiului.
Într-una din cărțile mele, scrisă după războiul din Irak, speram ca Statele Unite să revină la o concepție națională rezonabilă, în loc de nihilismul imperial care începuse deja să ocupe scena.
Dar azi nu mai cred asta; pentru Statele Unite, s-a terminat. Așa că le spun mereu celor care mă întreabă ce se va schimba dacă vine la putere Trump sau vine la putere Harris: nimic, va fi groaznic în ambele cazuri, pentru că Statele Unite urăsc Europa, o exploatează și vor s-o vadă distrusă într-un război. Indiferent cine câștigă alegerile.
Cu privire al Europa sunteți mai optimist. De ce?
Sunt mai optimist în ce privește Europa, în analizele mele. Problema cu Statele Unite, ca și cu Anglia, este că sunt țări a căror ascensiune istorică este foarte recentă și a durat foarte puțin timp. În Europa, noi avem istoria, cultura de partea noastră, sunt peisaje istorice, monumente, orașe. Uitați-vă numai aici, în Italia. Sunt anumite feluri de a te comporta, există o relație cu timpul care nu există în lumea anglo-saxonă. În această parte a lumii occidentale, există încă speranță pentru că aici este mult de reconstruit.
Partidul pe care l-ați menționat, al lui Wagenknecht, este ceva foarte mic față de ce vorbesc eu aici. Este o persoană bine intenționată, spune lucruri interesante, dar, din punctul meu de vedere, ea nu întruchipează procesul prin care trecem. În Germania cred că AfD va face mai mult, în termeni de schimbare, decât va produce conservatorismul popular. Dar încă mă mai gândesc mult la asta și nu am, deocamdată, răspunsuri exacte. Ce este cert este că singurul lucru care contează este lupta de idei. Este un fenomen general și nu cred că ar trebui să ne gândim în termeni de formațiuni politice individuale.
Marea absentă din cartea dumneavoastră este Franța. De ce nu a reușit țara dumneavoastră, fără soldați americani și fără forța de intimidare pe care o reprezintă arma nucleară, să reprezinte o alternativă la acceptarea pasivă a ingerinței Statelor Unite în conflictul din Ucraina?
Este foarte interesant că menționați intimidarea nucleară, pentru că Franța este primul caz din istorie de țară care și-a pierdut independența deși are arme nucleare. Este triumful globalismului. Am realizat că nu este suficient să ai arme nucleare într-o lume controlată de o economice financiară, în care elitele sunt controlate de NATO sau de Federal Reserve sau de NSA. Da, avem arme nucleare în Franța. Avem submarine, dar ele sunt complet inutile la acest stadiu. Franța este o țară mică, care a fost complet dezindustrializată și a ales marginalizarea. Din acest motiv nu vorbesc despre Franța în cartea mea. La mine în țară lumea se enervează, ba un jurnalist francez chiar m-a dojenit sever la televizor pe acest subiect. I-am răspuns: „De ce aș vorbi despre o țară care nu mai există?”. Macron este un individ labil psihologic. Pe mine, unul, mă îngrijorează. Își schimbă tot timpul poziția.
Fără o armată, fără mijloace industriale și cu finanțele în degringoladă, ne confruntăm cu un paradox: de ce mai așteptăm noi dezintegrarea regimului lui Putin, când asistăm la cea a Franței. Aș spune că Franța devine un caz de referință, dar în sens negativ. Suntem prima țară care a făcut implozie când a început războiul prin mandatar în Ucraina.
O ultimă întrebare, adresată istoricului Emmanuel Todd. Domnule profesor, dacă ar fi să identificați o perioadă din trecut care să descrie ce trăim noi azi, ce paralele ați folosi?
Este exact lucrul care nu se poate face azi. Întrebarea este excelentă, dar ce șochează este exact asta, faptul că nu există nicio posibilă paralelă. Am reputația asta, de a fi făcut profeții în trecut. Este adevărat că am prezis disoluția Uniunii Sovietice. Este adevărat că, într-un anumit sens, împreună cu prietenul meu, Youssef Courbage, am prezis Primăvara Arabă. Și, apoi, eșecul Maastrichtului.
Dar, în realitate, aceste predicții priveau țări care nu aveau un rol primordial pe scena mondială. Astăzi, criza privește lumea anglo-saxonă, Europa, țările cele mai avansate și mai bogate din lume. Și lumea nu a mai văzut niciodată o populație bogată să sufere un asemenea declin. Nu am mai văzut niciodată o populație educată să facă așa ceva. Nici o populație atât de veche să facă asta. Nu e posibil azi să faci nicio paralelă.
Preluat de pe ActiveNews